- Nimic. Mă gândeam cât de bun la suflet sunteţi dumneavoastră, don Pedro.
- La vârsta şi la poziţia ta, cu cinismul nu ajungi departe.
- Aşa se explică totul.
- Hai, salută-l pe bunul Manuel, care mereu întreabă de tine.
M-am arătat la fereastră şi, când m-a zărit, şoferul, care întotdeauna mă trata ca pe un domnişor de familie bună şi nu ca pe mocofanul care eram, m-a salutat de la distanţă. I-am răspuns la salut. Pe locul din dreapta şoferului şedea fiica lui, Cristina, o creatură cu tenul palid şi cu buze parcă pictate cu pensula, mai mare decât mine cu doi ani şi care mă ţinea cu răsuflarea tăiată de când o văzusem pentru prima oară când Vidal mă invitase să vizitez Vila Helius.
- Nu te mai uita atât la ea că se face ţăndări, murmură Vidal din spatele meu.
M-am întors şi am dat peste acea expresie machiavelică pe care Vidal o rezerva chestiunilor legate de inimă şi de alte organe nobile.
- Nu ştiu despre ce vorbiţi.
- Adevărat grăit-ai, replică Vidal. Atunci, ce-ai să faci cu treaba din seara asta?
Am recitit nota şi am şovăit.
- Dumneavoastră frecventaţi tipul ăsta de localuri, don Pedro?
- Eu n-am plătit pentru o femeie de când aveam cincisprezece ani - tehnic vorbind, a plătit taică-meu, răspunse Vidal fără nici o urmă de lăudăroşenie. Dar calul de dar...
- Nu ştiu, don Pedro...
- Ba sigur că ştii.
În drum spre uşă, Vidal mă bătu uşor pe umăr.
- Mai ai şapte ceasuri până la miezul nopţii, zise el. O spun în caz că vrei să tragi un pui de somn şi să prinzi puteri.
M-am uitat pe fereastră şi am văzut cum se îndepărtează spre maşină. Manuel îi deschise uşa şi Vidal îşi dădu drumul leneş pe bancheta din spate. Am auzit motorul maşinii Hispano-Suiza desfăşurându-şi simfonia de pistoane. În clipa aceea, fiica şoferului, Cristina, îşi ridică privirea şi se uită spre fereastra mea. I-am zâmbit, dar mi-am dat seama că nu-şi aminteşte cine sunt. În clipa următoare îşi mută privirea şi marele automobil al lui Vidal se îndepărtă pe drumul de întoarcere către lumea sa.
3
În acele zile, strada Nou de la Rambla întindea un culoar de felinare şi firme luminoase prin bezna din Raval. Cabarete, saloane de dans şi localuri greu catalogabile îşi dădeau coate pe ambele trotuare cu case specializate în boli venerice, cauciucuri şi spălături, ce rămâneau deschise până în zori, în timp ce oameni de toate categoriile, de la domnişori cu oarece dare de mână până la membri ai echipajelor unor vapoare ancorate în port, se amestecau cu tot soiul de personaje extravagante ce trăiau aşteptând lăsarea întunericului. De ambele părţi ale străzii se deschideau străduţe înguste şi îngropate în ceaţă care adăposteau un şir de case de toleranţă de speţă tot mai joasă.
"El Ensueno" ocupa etajul superior al unei clădiri care găzduia la parter o sală de music-hall unde se anunţa pe afişe mari prestaţia unei dansatoare îmbrăcate într-o togă subţire şi ,diafană care nu făcea un secret din farmecele sale în timp ce ţinea în braţe un şarpe negru, a cărui limbă bifurcată
parcă o săruta pe buze.
”Eva Montenegro şi tangoul morţii - proclama afişul cu litere de-o şchioapă. Regina nopţii în şaseseri exclusive şi irepetabile. Cu participarea extraordinară a lui Mesmero, cititorul gândurilor,care vă va dezvălui cele mai intime secrete ale dumneavoastră."
Lângă intrarea localului exista o uşă îngustă îndărătul căreia urca o scară lungă, cu pereţii vopsiţi în roşu. Am urcat treptele şi m-am pironit în faţa unei uşi mari de stejar lucrat, al cărei ciocănel avea forma unei nimfe forjate în bronz, cu un trifoi modest deasupra pubisului. Am bătut de două ori şi am aşteptat, ferindu-mă de reflexia mea din oglinda mare şi fumurie ce acoperea o bună parte din perete.
Tocmai mă gândeam s-o întind de acolo cât mai iute când uşa s-a deschis şi o doamnă între două
vârste, cu părul complet alb şi înnodat grijuliu într-un coc, mi-a zâmbit senin.
- Dumneavoastră trebuie să fiţi domnul David Martin. Nimeni nu mă mai numise domn în toată
viaţa mea, iar această formalitate m-a luat prin surprindere.
- Eu sunt.
- Vă rog să binevoiţi să intraţi şi să veniţi cu mine.
Am urmat-o printr-un scurt culoar care ducea spre o largă sală circulară cu pereţii îmbrăcaţi în catifea roşie şi cu lămpi ce aruncau o lumină slabă. Tavanul alcătuia o cupolă de cristal smălţuit de care atârna un candelabru tot de cristal, sub care o masă de mahon susţinea un enorm gramofon din care se prelingea o arie de operă.
- Vă pot oferi ceva de băut, domnule?
- Dacă aveţi un pahar cu apă, v-aş fi recunoscător.
Doamna cu părul alb zâmbi fără să clipească, imperturbabilă în ţinuta ei amabilă şi relaxată.
- Poate că domnului i-ar conveni mai degrabă o cupă de şampanie sau un lichior. Ori poate un vin superior de Jerez.
Cerul gurii mele nu depăşea subtilităţile unui număr de recolte de apă de la robinet, aşa încât am ridicat din umeri.
- Alegeţi dumneavoastră.
Doamna încuviinţă fără să-şi piardă zâmbetul şi îmi arătă către unul din somptuoasele fotolii
presărate prin sală.
- Dacă doriţi să luaţi loc, Chloe va fi imediat cu dumneavoastră.
Am crezut că mă înec.
- Chloe?
Străină de perplexitatea mea, doamna cu părul alb a dispărut pe o uşă ce se întrezărea îndărătul unei perdele cu mărgele negre şi m-a lăsat singur cu emoţiile mele şi cu dorinţele mele aprinse şi inavuabile. M-am învârtit prin sală ca să risipesc tremuriciul care punea stăpânire pe mine. Cu excepţia muzicii voalate şi a bătăilor inimii mele resimţite în tâmple, locul acela era un mormânt. Din sală porneau şase coridoare, flancate de intrânduri acoperite de draperii albastre ce duceau până la şase uşi albe, cu două canaturi, care erau închise. Mi-am dat drumul într-unul din fotolii, una din acele piese concepute să legene şezuturile prinţilor şi ale generalisimilor cu o anumită slăbiciune pentru loviturile de stat. În scurt timp, femeia cu părul alb s-a întors cu o cupă de şampanie pe o tavă
din argint. Am acceptat-o şi am văzut-o cum dispare din nou pe aceeaşi uşă. Am băut cupa dintr-o sorbire şi mi-am slăbit gulerul de la cămaşă. Începeam să bănuiesc că, poate, toate astea nu erau decât o glumă pusă la cale de Vidal pe socoteala mea. În clipa aceea, am observat o figură care înainta spre mine pe unul din coridoare. Părea o copilă, şi chiar asta era. Păşea cu capul plecat, aşa încât nu-i puteam vedea ochii. M-am ridicat.
Copila se înclină într-o genuflexiune de reverenţă şi îmi făcu semn s-o urmez. Abia atunci mi-am dat seama că una din mâinile ei era falsă, ca a unui manechin. Copila m-a condus până la capătul culoarului şi, cu o cheie pe care o purta atârnată la gât, a deschis uşa şi mi-a făcut loc să intru.
Încăperea era practic cufundată în beznă. Am înaintat câţiva paşi, încercând să-mi forţez vederea.
Atunci am auzit uşa închizându-se în spatele meu, iar când m-am întors, copila se făcuse nevăzută.
Am auzit mecanismul încuietorii rotindu-se şi am ştiut că fusese închis. Timp de aproape un minut am rămas acolo, nemişcat. Încetul cu încetul, ochii mi s-au acomodat cu semiîntunericul, iar conturul încăperii s-a materializat în jurul meu. Camera era tapetată în negru, de la duşumea la tavan. Într-o parte se ghiceau o serie de maşinării ciudate, cum nu mai văzusem niciodată, şi n-am fost capabil să
stabilesc dacă mi se păreau sinistre sau ispititoare, Un încăpător divan circular zăcea sub o tăblie de pat care mi s-a părut o mare pânză de păianjen de care atârnau două sfeşnice, în care două lumânări negre ardeau şi emanau acel pa:r:_fum de ceară care persistă prin capele şi pe la priveghiuri. Într-o parte a divanului era un paravan cu un desen sinuos. Am simţit un fior. Locul acela era identic cu dormitorul pe care îl creasem eu în ficţiune pentru inefabila mea vampă Chloe, în aventurile ei din Misterele Barcelonei. În toate astea, ceva nu era lucru curat. Tocmai mă pregăteam să încerc să
forţez uşa, când am băgat de seamă că nu eram singur. M-am oprit, încremenit. O siluetă se profila îndărătul paravanului. Doi ochi strălucitori mă priveau şi am putut zări cum nişte degete albe şi ascuţite, terminate cu nişte unghii lungi, vopsite în negru, se iveau printre orificiile paravanului. Am înghiţit în sec.
- Chloe? am murmurat.
