- La biserică?
- Nu, în pat.
- Aha.
- Ei bine?
Adevărul este că n-aveam de povestit mare lucru care să fi putut impresiona pe cineva ca Vidal.
Aventurile şi poveştile mele de iubire din adolescenţă se caracterizaseră, până atunci, prin modestie
şi o remarcabilă lipsă de originalitate. Nimic din scurtul meu catalog de ciupituri, giugiuleli şi sărutări furate pe sub portaluri şi prin sălile de cinematograf, în semiîntuneric, nu putea aspira să
merite consideraţia maestrului consacrat în artele şi ştiinţele jocurilor de alcov din Cetatea Conţilor.
- Ce legătură are una cu alta? am protestat eu.
Vidal adoptă un aer profesoral şi începu să emită unul din discursurile lui.
- Pe vremea adolescenţei mele, normal era ca, cel puţin pentru feciorii de familie bună, aşa cum sunt eu, să fim iniţiaţi în treburile astea de mâna unei profesioniste. Când eram şi eu de vârsta ta, tatăl meu, care era şi încă mai este un obişnuit al celor mai fine stabilimente din oraş, m-a dus într-un loc numit "El Ensueno", care se afla la câţiva metri de palatul acela macabru pe care iubitul nostru conte Guell s-a încăpăţânat să-i fie construit de Gaudi în apropiere de Rambla. Să nu-mi zici că n-ai auzit niciodată de el.
- De conte sau de lupanar?
- Foarte amuzant. "El Ensueno" obişnuia să fie un stabiliment elegant pentru o clientelă selectă, aleasă pe sprânceană. La drept vorbind, credeam că s-a închis de ani de zile, dar acum presupun că, probabil, nu e cazul. Spre deosebire de literatură, unele afaceri sunt mereu înfloritoare.
- Înţeleg. Asta a fost ideea dumneavoastră? Un fel de glumă?
Vidal tăgădui.
- Atunci, a unora din cretinii de la redacţie?
- Disting o anumită ostilitate în cuvintele tale, însă mă îndoiesc că cineva care lucrează în presă ca simplu soldat şi-ar putea permite onorariile unui local precum "El Ensueno", dacă e vorba de cel pe care mi-l amintesc eu.
Am pufnit.
- E totuna, fiindcă n-am de gând să mă duc. Vidal îşi arcui sprâncenele.
- Să nu-mi spui acum că nu eşti un sceptic ca mine şi că vrei să ajungi în patul nupţial nepătat la trup şi suflet, că eşti un suflet pur care doreşte să aştepte acea clipă magică când dragostea adevărată
te poartă să descoperi extazul trupului şi al sufletului într-un unison binecuvântat de Sfântul Duh, pentru a popula astfel lumea de copilaşi care vor avea numele tău şi ochii mamei lor, acea femeie sfântă, model de virtute şi pudoare, alături de care vei intra de mână pe porţile cerului, sub privirea binevoitoare şi aprobatoare a Pruncului Isus.
- Nu asta voiam să spun.
- Mă bucur, fiindcă e posibil, şi subliniez, posibil, ca acea clipă să nu sosească niciodată, să nu te îndrăgosteşti, să nu vrei şi nici să nu poţi să-ţi dăruieşti viaţa nimănui şi ca, aşa cum mi s-a întâmplat mie, să împlineşti într-o bună zi patruzeci şi cinci de am şi să-ţi dai seama că nu mai eşti tânăr şi că
pentru tine nu există un cor de amoraşi cu lire, nici un covor de trandafiri albi aşternut spre altar, iar singura răzbunare care-ţi mai rămâne este să-i furi vieţii plăcerea acestei cărni tari şi arzătoare, care se evaporă mai iute decât bunele intenţii, şi care e lucrul cel mai asemănător cu cerul pe care-l vei întâlni în această lume mizerabilă unde totul putrezeşte, începând cu frumuseţea şi sfârşind cu amintirea.
Am lăsat să se scurgă o pauză de gravitate, pe post de ovaţie silenţioasă. Vidal era un mare amator de operă şi sfârşise prin a-şi însuşi tempoul şi declamaţia marilor arii. Nu lipsea niciodată de la întâlnirea cu Puccini în Teatre del Liceu, din loja familiei. Era unul dintre puţinii, fără a-i socoti pe
nefericiţii îngrămădiţi la galerie, care se duceau acolo ca să asculte muzica - muzica pe care o iubea atât de mult şi care tindea atât de mult să-i influenţeze discursurile pe tema divinului şi a omenescului cu care uneori, ca în acea zi, îmi desfăta urechile.
- Ce ai de zis? întrebă Vidal sfidător.
- Ultimul paragraf îmi sună cunoscut.
Prins cu mâţa-n sac, suspină şi încuviinţă.
- E din Crimă în Rotonda Teatrului Liceu, recunoscu Vidal. Scena finală, în care Miranda LaFleur îl împuşcă pe nelegiuitul marchiz care îi frânsese inima, trădând-o într-o noapte de pasiune petrecută, în apartamentul nupţial al hotelului Colon, în braţele spioanei ţarului, Svetlana Ivanova.
- Mi se părea mie. Nu puteaţi alege mai bine. E capodopera dumneavoastră de frunte, don Pedro.
Vidal îmi zâmbi la acest elogiu şi cumpăni dacă să-şi mai aprindă o ţigară.
- Ceea ce nu înseamnă că în toate acestea nu există ceva adevărat, sfârşi el.
Vidal se aşeză pe pervaz, nu înainte să aştearnă o batistă, pentru a nu-şi păta pantalonii de bun-gust. Am văzut că maşina lui Hispano-Suiza era parcată jos, la colţul străzii Princesa. Şoferul, Manuel, tocmai freca cromajele cu o cârpă, ca şi când ar fi fost vorba de o sculptură de-a lui Rodin.
Manuel îmi amintise întotdeauna de tata, bărbaţi din aceeaşi generaţie care trăiseră prea multe zile de nenorocire şi care îşi purtau memoria întipărită pe chip. Ii auzisem pe unii servitori de la Vila Helius spunând că Manuel Sagnier petrecuse multă vreme în închisoare şi că, după ce-a ieşit, a suferit ani de lipsuri, întrucât nimeni nu-i mai oferea de lucru, decât ca stivuitor, descărcând saci şi lăzi pe chei, o slujbă pentru care nu mai avea nici vârsta, nici sănătatea necesare. Se zvonea că, la un moment dat, Manuel, punându-şi în pericol propria viaţă, îl salvase pe Vidal când acesta fusese cât pe ce să piară
călcat de un tramvai. Drept mulţumire, Pedro Vidal, când a aflat cât de dificilă era situaţia bietului om, s-a hotărât să-i ofere un serviciu şi posibilitatea de a se muta, împreună cu soţia şi cu fiica lui, în micul apartament aflat deasupra garajelor de la Vila Helius. L-a asigurat că micuța Cristina va studia cu aceiași tutori care veneau în fiecare zi la casa părintească de pe, bulevardul Pearson,. ca să le predea vlăstarelor dinastiei Vidal, şi că soţia lui îşi va putea practica meseria de croitoreasă pentru familie. El avea de gând să cumpere unul dintre primele automobile ce urmau să fie puse în vânzare la Barcelona şi, dacă Manuel se învoia să se instruiască în arta transportului motorizat şi să lase în urmă căruţa şi trăsurica, Vidal urma să aibă nevoie de un şofer, fiindcă pe vremea aceea domnişorii de familie bună nu puneau mâna pe maşinile cu combustie şi nici pe maşinăriile cu scurgeri gazoase.
De bună seamă, Manuel a acceptat. Ca urmare a acestei răscumpărări din mizerie, versiunea oficială
asigura că Manuel Sagnier şi familia lui aveau un devotament orb faţă de Vidal, eternul apărător al celor nevoiaşi. Nu ştiam dacă să dau crezare acestei poveşti ca atare sau s-o atribui lungului şir de legende ţesute pe seama firii de aristocrat bonom pe care o cultiva Vidal, căruia uneori parcă nu-i mai lipsea decât să i se înfăţişeze unei păstoriţe orfane învăluit într-un nimb de lumină.
- Ai făcut mutra aceea de hoţoman pe care-o faci atunci când nutreşti gânduri răutăcioase, observă
Vidal. Ce pui la cale?
