povârnişul ce urcă prin cartierul Pedralbes, la intersecţia străzilor Abadesa Olzet şi Panama. Casa fusese un dar pe care tatăl său i-l făcuse cu zece ani în urmă, cu speranţa că îi va veni mintea la cap şi-şi va întemeia o familie, o ispravă în care Vidal era deja cu câţiva lustri în întârziere. Viaţa îl binecuvântase pe don Pedro Vidal cu multe talente, printre acestea numărându-se şi decepţionarea şi jignirea tatălui său prin fiecare gest şi prin fiecare pas pe care îl făcea. Faptul de a-l vedea fraternizând cu nedoriţi ca mine nu ameliora situaţia. Îmi amintesc cum odată, când l-am vizitat pe mentorul meu ca să-i duc nişte hârtii de la ziar, am dat peste patriarhul clanului Vidal într-una din sălile de la Vila Helius. Când m-a zărit, tatăl lui don Pedro mi-a poruncit să-i aduc un pahar de limonadă şi o cârpă curată ca să-i curăţ o pată de pe rever.
- Cred că mă confundaţi, domnule. Nu sunt servitor ...
Mi-a adresat un surâs care lămurea ordinea lucrurilor în lume fără să mai fie nevoie de cuvinte.
- Cel care te confunzi eşti tu, băiete. Eşti servitor, fie că ştii sau nu ştii. Cum te cheamă?
- David Martin, domnule. Patriarhul îmi degustă numele.
- Ascultă-mi sfatul, David Martin. Pleacă din casa asta şi întoarce-te la locul tău. Te vei scuti de multe probleme şi mă vei scuti şi pe mine.
Nu i-am mărturisit-o niciodată lui don Pedro, însă imediat am dat fuga la bucătărie după limonadă
şi cârpă şi mi-am petrecut un sfert de ceas curăţând haina marelui bărbat. Umbra clanului era alungită
şi, oricât de mult îi plăcea lui don Pedro să afişeze o nonşalanţă de boem, întreaga sa viaţă era o prelungire a reţelei familiale. Vila Helius era situată în mod convenabil, la cinci minute de marea reşedinţă părintească ce domina tronsonul superior al bulevardului Pearson, un amalgam de balustrade, scări şi mansarde care, asemenea unei catedrale, contempla din depărtare întreaga Barcelonă aşa cum un copil îşi contemplă jucăriile împrăştiate. În fiecare zi, o expediţie alcătuită din doi servitori şi o bucătăreasă din casa mare, aşa cum era numit domiciliul părintesc în anturajul familiei Vidal, făcea drumul până la Vila Helius pentru a curăţa, lustrui, călca, găti şi matlasa existenţa înstăritului meu protector într-un aşternut de comoditate şi de perpetuă uitare a stingheritoarelor sâcâieli ale vieţii cotidiene. Don Pedro se deplasa prin oraş într-un sclipitor Hispano-Suiza condus de şoferul familiei, Manuel Sagnier, şi probabil că niciodată în viaţa lui nu urcase într-un tramvai. Ca unui copil bun de palat şi viţă veche, lui Vidal îi scăpa farmecul acela lugubru şi gălbejit al pensiunilor ieftine din Barcelona acelei epoci.
- Cu toată sinceritatea, don Pedro.
- Locul ăsta parcă-i o temniţă, proclamă el în cele din urmă. Nu ştiu cum poţi locui aici.
- La salariul pe care-l am, foarte greu.
- Dacă e nevoie, îţi plătesc eu cât îţi mai trebuie ca să locuieşti într-un loc unde să nu miroase a sulf sau a pişat.
- Nici prin gând să nu vă treacă.
Vidal suspină.
- A murit din mândrie, în asfixia cea mai deplină. Iată, un epitaf gratis.
Câteva clipe, Vidal se foi încoace şi încolo prin încăpere fără să sufle o vorbă, oprindu-se să-mi inspecteze minusculul dulap, să se uite pe fereastră cu o mutră îngreţoşată, să pipăie vopseaua verzuie ce acoperea pereţii şi să lovească uşor cu degetul arătător în becul gol ce atârna de tavan, ca şi când ar fi vrut să verifice calitatea infimă a tuturor acestor lucruri.
- Ce vânt vă aduce pe aici, don Pedro? E prea mult aer curat prin Pedralbes?
- Nu vin de acasă. Vin de la ziar.
- Aşa. Şi?
- Eram curios să văd pe unde locuieşti şi, în plus, ţi-am adus ceva.
Scoase din haină un plic din pergament alb şi mi-l întinse.
- A sosit azi la redacţie, pe numele tău.
Am luat plicul şi l-am examinat. Era închis cu un sigiliu de ceară pe care se desluşea silueta unei figuri înaripate. Un înger. În afară de asta, singurul lucru ce putea fi văzut era numele meu, scris îngrijit cu o caligrafie stacojie de un aspect elegant.
- Cine l-a trimis? am întrebat intrigat. Vidal ridică din umeri.
- Vreun admirator. Sau vreo admiratoare. Nu ştiu. Des chide-1.
Am deschis plicul cu precauţie şi am scos din el o foaie împăturită pe care, cu aceeaşi caligrafie, se puteau citi rândurile de mai jos:
Scumpul meu prieten,
Îmi permit să-ţi scriu ca să-ţi transmit admiraţia mea şi să te felicit pentru succesul de care s-abucurat Misterele Barcelonei în această perioadă în paginile ziarului La Voz de la Industria. Caun cititor şi iubitor al literaturii bune, îmi face o mare plăcere să întâlnesc o nouă voce debordândde talent, atât de tânără şi de promiţătoare. Îngăduie-mi, aşadar, ca dovadă a recunoştinţei pecare ţi-o port pentru ceasurile plăcute pe care mi le-a oferit lectura povestirilor dumitale, să teinvit la o mică surpriză care sper că îţi va face plăcere, în această noapte la ora 12, la localul "ElEnsueno" din Raval. Te voi aştepta.
Cu drag, A.C.
Vidal, care citise peste umărul meu, îşi arcui sprâncenele, intrigat.
- Interesant, murmură el.
- Interesant în ce sens? am întrebat eu. Ce fel de loc este "El Ensueno"?
Vidal îşi scoase o ţigară din portţigaretul său de platină.
- Dona Carmen nu permite să se fumeze în pensiune, l-am avertizat eu.
- De ce? Fumul tulbură mirosul de cloacă?
Vidal îşi aprinse ţigara şi o savură cu o plăcere de două ori mai mare, aşa cum te bucuri de tot ce-i interzis.
- Ai cunoscut vreo femeie, David?
- Sigur că da. O grămadă.
- Vreau să spun în sensul biblic.
