paltonul. Unul dintre asasini se pregătea să-i dea lovitura de graţie cu o împuşcătură în tâmplă când m-am aplecat peste tata şi un alt ucigaş l-a oprit. Îmi amintesc ochii asasinului deasupra ochilor mei, şovăind dacă să mă omoare şi pe mine. Fără să mai zăbovească, s-au îndepărtat cu paşi repezi şi s-au făcut nevăzuţi pe străduţele înghesuite între fabricile din Pueblo Nuevo.

În acea noapte, asasinii l-au lăsat pe tata să-şi piardă sângele în braţele mele şi pe mine m-au lăsat singur pe lume. Am petrecut aproape două săptămâni dormind prin atelierele tipografice ale ziarului, ascuns printre maşinile de linotip ce semănau cu nişte păianjeni uriaşi din oţel, încercând să înăbuş

acel şuierat înnebunitor care îmi perfora timpanele la lăsarea nopţii. Când am fost descoperit, încă

mai aveam mâinile şi hainele mânjite de sânge uscat. La început nimeni n-a ştiut cine sunt, fiindcă n-am vorbit aproape o săptămână, iar când am făcut-o a fost ca să strig numele tatii până când mi-am pierdut glasul. Când am fost întrebat cine-i mama, le-am spus că a murit şi că n-am pe nimeni pe lume. Povestea mea a ajuns la urechile lui Pedro Vidal, vedeta ziarului şi prieten apropiat al editorului, care, la cererea lui, a dat ordin să mi se dea o slujbă de băiat bun la toate în editură şi să

mi se îngăduie să locuiesc în modestele dependinţe ale portarului, de la subsol, până la noi dispoziţii.

Erau ani când, pe străzile Barcelonei, sângele şi violenţa începeau să facă parte din viaţa de

fiecare zi. Zile cu manifeste şi cu bombe care lăsau în urmă bucăţi de trupuri tremurând şi fumegând pe străzile din Raval, cu bande de figuri negre ce străbăteau prin noapte făcând vărsare de sânge, cu procesiuni şi defilări de sfinţi şi generali ce miroseau a moarte şi a înşelăciune, cu discursuri incendiare unde toţi minţeau şi unde toţi aveau dreptate. Mânia şi ura care peste un număr de ani aveau să-i determine pe unii şi pe alţii să se ucidă în numele unor lozinci măreţe şi a unor zdrenţe colorate începeau deja să poată fi degustate în aerul otrăvit. Ceaţa permanentă a fabricilor şerpuia peste oraş şi îi masca bulevardele pietruite şi brăzdate de tramvaie şi trăsuri. Noaptea îi aparţinea luminii de gaz, întunericului de pe străduţe, sfâşiat de scânteierile împuşcăturilor şi de dâra albastră a prafului de puşcă ars. Erau ani în care se creştea în grabă, iar spre sfârşitul copilăriei, mulţi puştani aveau deja priviri de oameni bătrâni.

Cum rămăsesem fără altă familie în afară de acea Barcelonă tenebroasă, ziarul a devenit refugiul şi lumea mea până când, la paisprezece ani, leafa mi-a permis să închiriez acea cameră în pensiunea donei Carmen. Locuiam acolo abia de o săptămână când, într-o bună zi, proprietara a venit în camera mea şi m-a informat că un domn întreba de mine la poartă. Pe palierul scării am găsit un bărbat îmbrăcat în cenuşiu, cu o privire cenuşie şi cu un glas cenuşiu, care m-a întrebat dacă eu sunt David Martin şi, după ce i-am răspuns afirmativ, mi-a întins un pachet învelit în hârtie de ambalaj şi dus a fost pe scări în jos, lăsându-şi absenţa cenuşie să vicieze acea lume de mizerii din care făceam deja parte integrantă. Am dus pachetul în cameră şi am închis uşa. Cu excepţia a două sau trei persoane de la ziar, nimeni nu ştia că locuiesc acolo. Am desfăcut ambalajul, intrigat. Era primul pachet pe care îl primeam în viaţa mea. Interiorul s-a dovedit a fi o casetă din lemn vechi, al cărei aspect mi s-a părut vag familiar. Am aşezat-o pe pat şi am deschis-o. Conţinea vechiul pistol al tatălui meu, arma pe care armata i-o dăduse şi cu care se întorsese din Filipine pentru a-şi făuri o moarte timpurie şi mizerabilă. Lângă armă era o cutiuţă din carton cu câteva gloanţe. Am luat pistolul în mână şi l-am cântărit. Mirosea a praf de puşcă şi a ulei. M-am întrebat câţi oameni ucisese tata cu această armă, cu care în mod sigur spera să-şi pună capăt vieţii, până când unii i-au luat-o înainte. Am pus arma la loc în casetă şi am închis-o. Primul meu impuls a fost s-o arunc la gunoi, însă mi-am dat seama că acel pistol era tot ce-mi mai rămăsese de la tata. Am presupus că zaraful de serviciu, care confiscase puţinul pe care îl aveam în vechiul apartament suspendat vizavi de acoperişul de la Palau de la Musica la moartea tatălui meu, drept compensaţie pentru datoriile sale, se hotărâse să-mi trimită

acum acea amintire macabră, pentru a-mi saluta intrarea în vârsta adultă. Am pitit caseta pe dulap, lipită de peretele pe care se acumula jegul şi unde dona Carmen nu ajungea nici cu catalige, şi nu m-am mai atins de ea ani de zile.

Chiar în acea după-amiază m-am întors la librăria "Sempere şi Fiii" şi, simţindu-mă deja un om de lume cu anumite posibilităţi, i-am manifestat librarului intenţia de a cumpăra vechiul exemplar din Marile speranţe pe care mă văzusem forţat să i-l înapoiez cu ani în urmă.

- Puneţi-i preţul pe care-l vreţi, i-am zis. Puneţi-i preţul tuturor cărților pe care nu le-am plătit în ultimii zece ani.

Îmi aduc aminte cum Sempere mi-a zâmbit cu tristeţe şi mi-a pus o mână pe umăr.

- Am vândut-o în dimineaţa asta, îmi mărturisi el abătut.

6

Trei sute şaizeci şi cinci de zile după ce scrisesem prima mea povestire pentru ziarul La Voz de la Industria, am ajuns, după obicei, la redacţie şi am găsit-o aproape pustie. Mai rămăsese doar un grup de redactori care, cu luni în urmă, îmi dedicaseră de la porecle afectuoase până la cuvinte de îmbărbătare şi care, în ziua aceea, când m-au văzut intrând, mi-au ignorat salutul şi s-au închis într-un cerc de şuşoteli. În mai puţin de un minut, şi-au luat paltoanele şi au dispărut de parcă s-ar fi temut să

nu se molipsească de ceva. Am rămas singur în sala aceea insondabilă, contemplând strania privelişte a câtorva zeci de mese goale. Nişte paşi înceţi şi apăsaţi în spatele meu mi-au dat de veste că se apropia don Basilio.

- Bună seara, don Basilio. Ce s-a întâmplat azi de-au plecat toţi?

Don Basilio mă privi cu tristeţe şi luă loc la masa alăturată.

- E o cină de Crăciun pentru toată redacţia. La "Set Portes", zise el cu un glas domol. Presupun că

nu ţi-au spus nimic.

Am simulat un zâmbet lipsit de grijă şi am făcut semn că nu.

- Dumneavoastră nu mergeţi? l-am întrebat. Don Basilio tăgădui.

- Mi-a pierit cheful.

Ne-am privit în tăcere.

- Dar dacă vă invit eu? m-am oferit. Oriunde vreţi. La "Can Sole", dacă vă convine.

Dumneavoastră şi cu mine, să sărbătorim succesul Misterelor Barcelonei.

Don Basilio zâmbi, încuviinţând încetişor.

- Martin, zise el în cele din urmă. Nu ştiu cum să-ţi spun.

- Ce să-mi spuneţi?

Don Basilio îşi drese glasul.

- N-o să-ţi mai public alte episoade din Misterele Barcelonei. L-am privit fără să pricep. Don Basilio îmi evită privirea.

- Vreţi să scriu altceva? Ceva mai aproape de Galdos?

- Martin, dumneata ştii cum sunt oamenii. Au fost plângeri. Eu am încercat să blochez chestiunea, însă directorul e un om slab şi nu-i plac conflictele inutile.

- Nu vă înţeleg, don Basilio.

- Martin, mi-au cerut să fiu eu cel care ti-o spune.

În sfârşit mă privi şi ridică din umeri.

- Sunt concediat, am murmurat eu.

Don Basilio încuviinţă.

Am simţit cum, fără să vreau, ochii mi se umplu de lacrimi.

- Acum ţi se pare sfârşitul lumii, dar crede-mă că, în fond, e cel mai bun lucru care ţi se putea întâmpla. Ăsta nu-i un loc pentru dumneata.

- Şi care loc e pentru mine? am întrebat.

- Îmi pare rău, Martin. Crede-mă că-mi pare rău.

Don Basilio se ridică şi îmi puse o mână pe umăr cu afecţiune.

- Crăciun fericit, Martin.

Chiar în noaptea aceea, mi-am strâns totul de pe masa de scris şi am părăsit pentru totdeauna locul care fusese căminul meu spre a mă pierde pe străzile întunecate şi solitare ale oraşului. În drum spre pensiune, m-am apropiat de restaurantul "Set Portes", sub arcele casei Xifre, Am rămas afară, contemplându-i pe colegii mei cum râdeau şi ciocneau îndărătul geamurilor. Am nădăjduit că absenţa mea îi făcea fericiţi sau că, cel puţin, îi făcea să uite că nu erau şi nici nu aveau să fie vreodată

fericiţi.

Mi-am petrecut restul săptămânii în derivă, refugiindu-mă în fiecare zi în biblioteca Ateneului si crezând că, întorcându-mă la pensiune, mă voi pomeni cu o notă din partea directorului ziarului prin care îmi solicita să fac din nou parte din redacţie. Ascuns într-una din sălile de lectură, scoteam cartea de vizită pe care o găsisem în mână când m-am trezit la "El Ensueno" şi începeam să-i scriu o scrisoare acelui binefăcător anonim, Andreas Corelli, scrisoare pe care, până la urmă, o rupeam mereu, iar apoi o rescriam a doua zi. În ziua a şaptea, sătul să mă tot autocompătimesc, m-am hotărât să fac inevitabilul pelerinaj până la reşedinţa creatorului meu.

Am luat trenul spre Sarria din strada Pelayo. Pe atunci încă circula la suprafaţă şi m-am aşezat în partea din faţă a vagonului, ca să contemplu cum oraşul şi străzile deveneau tot mai largi şi mai senioriale pe măsură ce te îndepărtai de centru. Am coborât pe peronul de la Sarria şi de acolo am luat un tramvai care te lăsa la porţile mănăstirii Pedralbes. În acea zi era neobişnuit de cald pentru această perioadă a anului şi puteam simţi în briză parfumul pinilor şi al bucsăului de pe coasta muntelui. Am apucat-o pe unde începea bulevardul Pearson, care deja începea să se urbanizeze, şi în curând am zărit silueta inconfundabilă a Vilei Helius. Pe măsură ce urcam povârnişul şi mă apropiam, am putut vedea că Vidal şedea la fereastra turnului său, numai în cămaşă, savurând o ţigară. Se auzea muzică plutind prin văzduh şi mi-am adus aminte că Vidal era unul dintre puţinii privilegiaţi care deţineau un aparat de radio. Ce bine se vedea probabil viaţa de acolo de sus şi ce neînsemnat probabil că mă vedeam eu!

L-am salutat cu mâna şi mi-a răspuns la salut. Când am ajuns la vilă, m-am întâlnit cu şoferul, Manuel, care se îndrepta spre garaje cărând o grămadă de cârpe şi o găleată cu apă aburindă.

- Ce bucurie să vă văd pe aici, domnule David, zise el.