aşez pe un scaun, într-un ungher, şi să citesc, după pofta inimii, orice carte doream. Sempere nu mă
lăsa aproape niciodată să plătesc cărţile pe care mi le punea în mână, însă, când nu era atent, îi lăsam pe tejghea bănuţii pe care izbutisem să-i adun, înainte să plec. Nu era decât mărunţiş, iar cu mizeria aia, cu siguranţă, singurul lucru pe care mi l-aş fi putut permite ar fi fost nu o carte, ci cel mult un set de foiţe pentru ţigări. Când se făcea ora să plec, o făceam târându-mi picioarele şi sufletul, fiindcă
dacă ar fi depins de mine, aş fi rămas să locuiesc acolo.
La un Crăciun, Sempere mi-a făcut cel mai frumos cadou pe care l-am primit în toată viaţa mea.
Era un volum vechi, citit şi trăit pe deplin.
- Marile speranţe de Charles Dickens... am citit eu pe copertă.
Ştiam că Sempere cunoştea unii scriitori care îi frecventau prăvălia şi, după dragostea cu care
mânuia acel volum, m-am gândit că poate domnul Charles era unul dintre aceştia.
- E prietenul dumneavoastră?
- De-o viaţă întreagă. Iar începând de astăzi va fi şi al tău.
În după-amiaza aceea, ascuns sub haină ca să nu-l vadă taică-meu, l-am adus acasă pe noul meu prieten. A fost o toamnă de ploi şi zile de plumb, pe timpul căreia am citit Marile speranţe de vreo nouă ori la rând, în parte fiindcă nu aveam altă carte la îndemână ca s-o citesc şi în parte fiindcă nu credeam că ar putea exista alta mai bună, şi începeam să nutresc bănuiala că domnul Charles o scrisese numai pentru mine. Curând, am avut ferma convingere că nu vreau să fac altceva în viaţă
decât să învăţ să fac ceea ce făcea acel domn Dickens.
Într-o dimineaţă, cu noaptea-n cap, m-am trezit brusc, scuturat de tatăl meu, care se întorsese de la muncă înainte de vreme. Avea ochii injectaţi şi respiraţia îi mirosea a rachiu. L-am privit îngrozit cum pipăie becul gol ce atârna de un cablu.
- E fierbinte.
M-a pironit cu privirea şi a trântit mânios becul de perete.
S-a spart în mii de cioburi de sticlă care mi-au căzut pe faţă, dar n-am îndrăznit să le îndepărtez.
- Unde-i? a întrebat tata cu glasul rece şi senin. Am tăgăduit, tremurând.
- Unde-i cartea aia împuţită?
Am tăgăduit din nou. În semiîntuneric, abia am văzut venind lovitura. Am simţit cum îmi pierd vederea şi cum cad din pat, cu sânge în gură şi cu o durere intensă, ca un foc alb arzându-mi îndărătul buzelor. Când mi-am întors capul într-o parte am văzut ceea ce am presupus că erau bucăţile a doi dinţi rupţi pe podea. Mâna tatălui meu m-a înşfăcat de gât şi m-a ridicat.
- Unde-i?
- Tată, te rog...
M-a izbit cu faţa de perete cu toată puterea, iar lovitura la cap m-a făcut să-mi pierd echilibrul şi să mă prăbuşesc ca un sac de oase. M-am târât până într-un colţ şi am rămas acolo, ghemuit, uitându-mă cum tatăl meu deschide dulapul, scoate cele câteva haine pe care le aveam şi le aruncă pe jos. A cercetat prin sertare şi prin lăzi fără a găsi cartea până când, istovit, s-a întors către mine. Am închis ochii şi m-am chircit lângă perete, aşteptând încă o lovitură, care n-a mai venit. Am deschis ochii şi l-am văzut pe tatăl meu şezând pe pat şi plângând sufocat şi ruşinat. Când a văzut că-l privesc, a ieşit în fugă pe scări în jos. I-am ascultat ecoul paşilor îndepărtându-se în tăcerea zorilor, şi abia când am ştiut că e departe m-am târât până la pat şi am scos cartea din ascunzătoarea de sub saltea. M-am îmbrăcat şi, cu romanul sub braţ, am ieşit în stradă.
O pânză de ceaţă cobora peste strada Santa Ana când am ajuns la poarta librăriei. Librarul şi fiul său locuiau la primul etaj al aceleiaşi clădiri. Ştiam că şase dimineaţa nu era o oră potrivită să sun la uşa nimănui, dar singurul meu gând în clipa aceea era să salvez acea carte, şi eram încredinţat că, dacă tatăl meu o găsea când revenea acasă, avea s-o distrugă cu toată furia pe care o avea în sânge.
Am apăsat soneria şi am aşteptat. A trebuit să insist de două sau trei ori până când am auzit uşa de la balcon deschizându-se şi am văzut cum bătrânul Sempere, în halat şi papuci, apărea şi mă privea uluit. O jumătate de minut mai târziu, a coborât să-mi deschidă şi, de îndată ce mi-a văzut faţa, orice umbră de supărare s-a evaporat. A îngenuncheat lângă mine şi m-a susţinut de braţe.
- Doamne sfinte! Ce-ai păţit? Cine ţi-a făcut asta?
- Nimeni. Am căzut.
I-am întins cartea.
- Am venit să v-o înapoiez, fiindcă nu vreau să păţească ceva...
Sempere m-a privit în tăcere. M-a luat în braţe şi m-a urcat la etaj. Fiul său, un băiat de doisprezece ani, atât de timid încât eu nu-mi aminteam să-i fi auzit glasul vreodată, se trezise când îl auzise pe taică-său şi aştepta sus, pe palier. Când mi-a văzut sângele de pe faţă, şi-a privit tatăl speriat.
- Sună-l pe doctorul Campos.
Băiatul dădu din cap afirmativ şi alergă la telefon. L-am auzit vorbind şi am constatat că nu era mut. Cei doi mi-au adus un fotoliu din sufragerie şi m-au spălat de sângele de pe răni, aşteptând venirea doctorului.
- Nu vrei să-mi spui cine ţi-a făcut asta?
N-am zis nimic. Sempere nu ştia unde locuiesc şi nu aveam de gând să-i dau idei.
- A fost taică-tău? Mi-am ferit privirea.
- Nu. Am căzut.
Doctorul Campos, care locuia la cinci sau şase uşi mai încolo, a sosit în cinci minute. M-a examinat din cap până-n picioare, palpând vânătăile şi îngrijind tăieturile cu toată delicateţea de care era în stare. Era limpede că îi ard ochii de indignare, dar n-a zis nimic.
- Nu sunt fracturi, dar unele lovituri vor dura şi vor durea câteva zile. Dinţii aceia doi vor trebui scoşi. S-au pierdut bucăţi din ei şi există riscul de infecţie.
După plecarea doctorului, Sempere mi-a pregătit un pahar de lapte călduţ cu cacao şi m-a urmărit, zâmbind, cum îl beau.
- Toate astea ca să salvezi Marile speranţe, carevasăzică...
Am ridicat din umeri. Tatăl şi fiul se priviră cu un zâmbet complice.
