Actul I

ORAȘUL BLESTEMAȚILOR

1

Un scriitor nu uită niciodată momentul când, pentru prima oară, primeşte câţiva bănuţi sau un elogiu în schimbul unei poveşti. Nu uită niciodată momentul când, pentru prima oară, simte în sânge dulcea otravă a vanităţii şi crede că, dacă izbuteşte să facă astfel încât nimeni să nu-i descopere lipsa de talent, visul literaturii va fi în măsură să-i aducă un acoperiş deasupra capului, o masă caldă la sfârşitul zilei şi lucrul la care râvneşte cel mai abitir: un nume tipărit pe o biată bucată de hârtie, care cu siguranţă va trăi mai mult decât el. Un scriitor e condamnat să-şi amintească acest moment, fiindcă

în clipa aceea e deja pierdut, iar sufletul său are deja un preţ.

Pentru mine, această primă oară a sosit într-o îndepărtată zi din luna decembrie a anului 1917. Pe

[1]

atunci aveam şaptesprezece ani şi lucram la ziarul La Voz de la Industria , care decăzuse şi acum lâncezea într-un edificiu mohorât ce odinioară adăpostise o fabrică de acid sulfuric şi ale cărui ziduri încă mai picurau aburul acela corosiv ce rodea mobilierul, hainele, sufletul, ba chiar şi tălpile pantofilor. Sediul ziarului se ridica îndărătul pădurii de îngeri şi de cruci din cimitirul din Pueblo Nuevo, iar din depărtare silueta lui se confunda cu aceea a necropolelor decupate pe fundalul unui orizont străpuns de sute de hornuri şi fabrici ce ţeseau deasupra Barcelonei un crepuscul perpetuu de stacojiu şi negru.

În noaptea când cursul vieţii mele avea să se schimbe, directorul adjunct al ziarului, don Basilio Moragas, a binevoit să mă convoace, cu puţin timp înainte de închiderea ediţiei, în cămăruţa întunecată pironită în fundul redacţiei, care funcţiona ca birou şi ca fumoar de trabucuri. Don Basilio era un bărbat cu o înfăţişare feroce şi cu mustăţi stufoase, care nu umbla cu prostii şi subscria la teoria potrivit căreia o întrebuinţare abundentă a adverbelor şi adjectivarea excesivă erau o chestie tipică pervertiţilor şi celor cu lipsă de vitamine. Dacă descoperea că un redactor avea înclinaţii pentru proza înflorită, îl trimitea trei săptămâni să compună anunţuri mortuare. Dacă, după această

purificare, individul recidiva, don Basilio îl trecea pe viaţă la secţiunea de amenajări şi decoraţiuni interioare. Cu toţii ne temeam de dânsul, iar el ştia acest lucru.

- Don Basilio, m-aţi chemat? am îngăimat eu timid. Directorul adjunct mă privi cu coada ochiului.

Am pătruns în biroul care mirosea a transpiraţie şi a tutun, în această ordine. Don Basilio mi-a ignorat prezenţa şi a continuat să recitească unul din articolele pe care le avea pe birou, cu creionul roşu în mână. Vreme de două minute, directorul adjunct a mitraliat textul cu corecturi, când nu cu amputări, mormăind şi izbucnind necontrolat, ca şi când n-aş fi fost acolo. Neştiind ce să fac, am băgat de seamă că exista un scaun rezemat de perete şi am dat să mă aşez.

- Cine ţi-a zis să iei loc? murmură don Basilio fără să-şi ridice privirea de pe text.

M-am ridicat cât am putut de repede şi mi-am ţinut respiraţia. Directorul adjunct suspină, dădu drumul creionului roşu să cadă şi se aplecă în fotoliul său pentru a mă examina ca şi când aş fi fost o cantitate neglijabilă.

- Mi s-a spus că dumneata scrii, Martin.

Am înghiţit în sec, iar când am deschis gura, a ieşit un firicel de glas caraghios.

- Un pic... păi, nu ştiu... vreau să spun că, păi, da, scriu...

- Nădăjduiesc că o faci mai bine decât vorbeşti. Şi ce scrii dumneata, dacă-mi dai voie să te întreb?

- Povestiri poliţiste. Vreau să spun...

- Am prins ideea.

Privirea pe care mi-a adresat-o don Basilio a fost de nedescris. Dacă i-aş fi zis că mă ocupam cu confecţionarea ieslelor de Crăciun din băligar proaspăt, i-aş fi smuls un entuziasm de trei ori mai mare. Suspină din nou şi ridică din umeri.

- Vidal spune că nu eşti chiar rău. Că te remarci. Sigur că, la concurenţa de pe aceste meleaguri, nici nu-i nevoie să te agiţi prea tare. Dar, dacă spune Vidal...

Pedro Vidal era condeiul vedetă al ziarului La Voz de la Industria. Scria un articol pe săptămână

despre evenimente şocante care constituia singura parte ce merita citită din tot ziarul şi era autorul unei duzini de romane de aventuri, despre gangsterii din Raval aflaţi în relaţii amoroase cu doamne din înalta societate, romane ce îşi câştigaseră o popularitate modestă. Purtând întotdeauna costume impecabile de mătase şi pantofi italieni strălucitori, Vidal avea trăsăturile şi mutra unui june prim de matineu, cu părul său blond întotdeauna bine pieptănat, cu mustaţa lui dreaptă, subţire şi îngustă şi cu zâmbetul facil şi generos al cuiva care se simte bine în pielea lui şi în lume. Se trăgea dintr-o dinastie de indieni care făcuseră avere în America, prin comerţul cu zahăr, şi care, la întoarcere, îşi înfipseseră dinţii în suculenta felie a electrificării oraşului. Taică-său, patriarhul familiei, era unul dintre acţionarii majoritari ai ziarului, iar don Pedro folosea redacţia ca pe un teren de joacă, unde să-şi omoare plictiseala de a nu fi fost nevoit să muncească nici măcar o zi, în toată viaţa lui. Mai puţin conta că ziarul pierdea bani la fel cum noile automobile ce începeau să alerge pe străzile Barcelonei pierdeau ulei. Cu o sumedenie de titluri nobiliare, dinastia Vidal se îndeletnicea acum cu colecţionarea, în centrul oraşului, de bănci şi terenuri de construcţii de dimensiunile unor mici principate.

Pedro Vidal a fost primul căruia i-am arătat schiţele pe care le scriam pe vremea când eram abia un puşti şi munca mea consta în căratul de cafele şi ţigări prin redacţie. Întotdeauna a avut timp pentru mine, să-mi citească scrierile şi să-mi dea sfaturi bune. Cu timpul, am devenit ajutorul lui şi mi-a dat voie să-i bat la maşină textele. El a fost cel care mi-a spus că, dacă voiam să pariez cu viaţa mea la ruleta rusească a literaturii, era dispus să mă ajute şi să-mi călăuzească primii paşi. Ţinându-şi cuvântul, mă arunca acum în ghearele lui don Basilio, cerberul ziarului.

- Vidal e un sentimental care încă mai crede în legendele alea profund antispaniole cum sunt meritocraţia sau acordarea de şanse celor care le merită, şi nu piloşilor de serviciu. Bogătan cum e, îşi poate permite să colinde prin lume ca un poet. Dacă aş avea a suta parte din banii care lui îi prisosesc, m-aş fi apucat şi eu de scris sonete, iar păsărelele ar veni să-mi mănânce din palmă, fermecate de bunătatea mea şi de şarmul meu deosebit.

- Domnul Vidal e un om de seamă, am protestat eu.

- E mai mult decât atât. E un sfânt - fiindcă, în ciuda aspectului de muritor de foame pe care îl ai dumneata, de săptămâni întregi mă tot ameţeşte cât de talentat şi de muncitor este mezinul redacţiei.

El ştie că, în adâncul sufletului meu, sunt un om blajin şi, în plus, m-a asigurat că, dacă îţi ofer

dumitale această şansă, are să-mi dăruiască o cutie de trabucuri. Iar dacă o spune Vidal, pentru mine e ca şi când Moise însuşi ar coborî de pe munte cu tablele legii în mână şi cu adevărul suprem revelat. Aşa încât, ca să închei, fiindcă e Crăciunul, şi pentru ca prietenul dumitale să tacă odată

naibii, îţi ofer să debutezi ca un erou: în condiţii vitrege.

- Vă mulţumesc din suflet, don Basilio. Vă asigur că n-o să vă pară rău că...

- Nu te ambala, puiule. Ia să vedem, ce părere ai dumneata despre folosirea cu dărnicie şi fără

discernământ a adverbelor şi adjectivelor?

- Că e o ruşine şi ar trebui prevăzută în codul penal, am răspuns eu cu convingerea convertitului militant.

Don Basilio încuviință satisfăcut.

- Eşti pe calea cea bună, Martin. Ai priorităţile clare. În meseria asta supravieţuiesc cei care au priorităţi, nu principii. Asta-i ideea. Ia loc şi bagă bine la cap, fiindcă n-am să-ţi repet de două ori.

Ideea era următoarea. Din motive pe care don Basilio a considerat oportun să nu le aprofundeze, ultima pagină a ediţiei de duminică, rezervată în mod tradiţional unei povestiri literare sau de călătorie, căzuse în ultima clipă. Conţinutul prevăzut era o naraţiune, de vână patriotică şi lirism înflăcărat, pe tema isprăvilor de vitejie ale cavalerilor medievali din Compania Catalană a Orientului în care aceştia, în acorduri baladeşti, salvau creştinătatea şi tot ce era decent sub soare, începând cu Ţara Sfântă şi sfârşind cu delta râului Llobregat. Din păcate, textul nu sosise la vreme sau, bănuiam eu, don Basilio nu prea avea chef să-l publice. Acest fapt ne lăsa, cu şase ore înainte de închiderea ediţiei, fără nici un alt candidat pentru înlocuirea povestirii, cu excepţia unui anunţ de publicitate pentru nişte corsete făcute din oase de balenă care promiteau şolduri de vis şi imunitate la macaroanele umplute. Dinaintea acestei dileme, consiliul director hotărâse că trebuia să facă faţă

situaţiei şi să găsească talente literare latente peste tot prin redacţie, cu scopul de a umple lacuna şi de a ieşi pe patru coloane cu un text de interes umanistic, spre deconectarea fidelului nostru public familist. Lista de talente dovedite la care se putea recurge era alcătuită din zece nume, dintre care, fireşte, nici unul nu era al meu.

- Prietene Martin, împrejurările au conspirat astfel încât nici unul din vitejii pe care-i avem pe statul de plată nu e prezent în carne şi oase, ori localizabil într-un interval de timp satisfăcător. În faţa dezastrului iminent, am hotărât să-ţi acord dumitale ocazia.

- Contaţi pe mine.

- Contez pe cinci file scrise la două rânduri în următoarele şase ceasuri, domnule Edgar Allan Poe.

Adu-mi o poveste, nu un discurs. Dacă o să am chef de predici, mă duc la slujba de la miezul nopţii.

Adu-mi o poveste pe care n-am mai citit-o până acum, iar dacă am mai citit-o, adu-mi-o aşa de bine scrisă şi povestită, încât să nu-mi dau seama.

Mă pregăteam să ies în zbor când don Basilio se ridică, înconjură biroul şi îmi aşeză pe umăr o ditamai mâna, de mărimea şi greutatea unei nicovale. Abia atunci, când l-am văzut de aproape, mi-am dat seama că ochii îi surâdeau.

- Dacă povestea e acceptabilă, o să-ţi plătesc zece pesetas.

Iar dacă e mai mult decât acceptabilă şi le place cititorilor noştri, o să te mai public.

- Vreo indicaţie anume, don Basilio? am întrebat eu.

- Da, să nu mă dezamăgeşti.