eventual de interesul cititorilor pe care voi fi ştiut să-i câştig de partea mea. Termenii ofertei mă

obligau să scriu sub anonimatul unui pseudonim extravagant, însă în acel moment mi s-a părut un preţ

foarte mic pe care trebuia să-l plătesc pentru a-mi putea câştiga existenţa în meseria pe care visasem dintotdeauna s-o practic. Urma să renunţ la vanitatea de a-mi vedea numele tipărit pe operă, însă nu şi la mine însumi şi la ceea ce eram.

[3]

Editorii mei erau doi cetăţeni pitoreşti pe nume Barrido şi Escobillas . Barrido, mărunţel, rotofei şi arborând mereu un zâmbet onctuos şi sibilinic, era creierul operaţiunii. Provenea din industria cârnaţilor şi, cu toate că nu citise mai mult de trei cărţi la viaţa lui, inclusiv catehismul şi cartea de telefon, era posedat de o cutezanţă proverbială în aranjarea registrelor contabile, pe care le mistifica, pentru investitorii săi, cu parade de ficţiune pe care tare ar fi vrut să le emuleze autorii pe care editura, aşa cum anticipase Vidal, îi escroca, îi exploata şi, în ultimă instanţă, îi arunca în stradă când vântul nu le mai sufla în pânze, ceea ce, mai devreme sau mai târziu, se petrecea întotdeauna.

Escobillas juca un rol complementar. Înalt, uscăţiv şi cu un aer vag ameninţător, se formase în comerţul de pompe funebre, iar de sub colonia ordinară cu care îşi uda părţile rușinoase părea să se strecoare mereu un vag damf de formol care îţi ridica părul măciucă. Îndatorirea lui era în esenţă

aceea a vechilului sinistru, cu biciul în mână, dispus să facă treaba murdară pentru care Barrido, prin firea sa mai surâzătoare şi prin înclinaţia sa nu prea atletică, prezenta mai puţine aptitudini. Un adevărat menage-a-trois era completat de secretara sa, Herminia, care îl urma pretutindeni ca un câine credincios şi pe care toată lumea o poreclea Otravă, fiindcă, în ciuda înfăţişării sale de mironosiţă, te puteai încrede în ea la fel de bine ca într-un şarpe cu clopoţei în călduri.

Lăsând politeţea la o parte, eu încercam să-i văd cât mai puţin posibil. Relaţia noastră era una strict comercială şi nici una din părți nu simțea o prea mare dorință de a perturba protocolul stabilit: Îmi propusesem să profit de această şansă şi să muncesc din greu ca să-i dovedesc lui Vidal, şi mie însumi, că mă luptam pentru a-i merita ajutorul şi încrederea. Cu banii abia obţinuţi, am părăsit pensiunea donei Carmen în căutarea unor orizonturi mai confortabile. De mult pusesem ochii pe o casă mare, cu aer monumental, aflată pe strada Flassaders la numărul 30, la o azvârlitură de băţ de cartierul Born, casă prin faţa căreia trecusem ani de zile când plecam şi când mă întorceam între ziar şi pensiune. Proprietatea, terminată cu un turn ce răsărea dintr-o faţadă lucrată cu reliefuri şi garguie, era închisă de ani de zile,! ar poarta era ferecată cu lanţuri şi lacăte roase de rugină. În pofida aspectului său funebru şi colosal, ori poate tocmai din acest motiv, ideea de a ajunge să locuiesc

acolo stârnea în sinea mea acel desfrâu al ideilor nerecomandabile. În alte împrejurări aş fi presupus că un asemenea loc îmi depăşea cu mult anemicul buget, însă anii îndelungi de părăsire şi uitare la care păream condamnat m-au făcut să nutresc speranţa că, dacă nimeni altcineva nu dorea acel loc, poate că proprietarii săi aveau să-mi accepte oferta.

Întrebând prin cartier, am reuşit să aflu că această casă nu mai era locuită de mulţi ani de zile şi că

proprietatea era în mâna unui administrator pe nume Vicenc Clave, care îşi avea biroul în strada Comercio, vizavi de piaţă. Clave era un domn de şcoală veche, căruia îi plăcea să se îmbrace ca sculpturile de primari şi de părinţi ai patriei pe care le găseşti la intrările în Parc de la Ciutadella şi care, cum coborai garda cât de cât, se lansa în nişte elanuri retorice care nu ocoleau nici divinul, nici omenescul.

- Carevasăzică dumneata eşti scriitor. Atunci ascultă la mine - ţi-aş putea istorisi nişte poveşti care ţi-ar prinde bine pentru nişte cărţi.

- Nu mă îndoiesc. De ce nu începeţi prin a-mi istorisi povestea casei din strada Flassaders, numărul 30?

Clave adoptă o expresie de mască greacă.

- Casa cu turn?

- Întocmai.

- Crede-mă, tinere, n-ai vrea dumneata să locuieşti acolo.

- De ce nu?

Clave îşi coborî vocea şi, murmurând ca şi când s-ar fi temut să nu-l audă pereţii, rosti pe un ton funebru şi sentenţios: - Casa aceea are ceva necurat. Eu am vizitat-o când am mers cu notarul s-o sigilăm şi pot să te asigur că partea veche a cimitirului de la Montjuic e mai veselă. A stat goală de atunci. Locul are amintiri neplăcute. Nimeni n-o vrea.

- Amintirile ei nu pot fi mai neplăcute decât ale mele şi, în orice caz, cu siguranţă vor scădea preţul cerut pentru ea.

- Uneori există preţuri care nu se pot plăti cu bani.

- Pot să o văd?

Am vizitat pentru prima oară casa cu turn într-o dimineaţă de martie, însoţit de administrator, de secretarul său şi de un inspector de la bancă, care se putea lăuda cu titlul de proprietate. Pe cât se părea, proprietatea rămăsese ani de zile blocată într-un labirint încâlcit de dispute legale, până când i-a revenit în cele din urmă instituției creditoare care îl girase pe ultimul său proprietar. În cazul în care Clave nu minţea, nimeni nu mai intrase acolo de cel puţin douăzeci de ani.

8

După un număr de ani, când am citit cronica unor exploratori britanici care au pătruns în bezna unui mormânt egiptean: milenar, cu labirinturi şi blesteme incluse, aveam să-mi reamintesc de acea primă

vizită la casa cu turn din strada Flassaders. Secretarul venea echipat cu un felinar cu ulei, fiindcă în casă nu apucase să fie instalat curentul vreodată. Inspectorul aducea o legătură cu cincisprezece chei cu care să desferece nenumăratele lacăte ce asigurau lanţurile. Când am deschis uşa de la intrare, din casă a răbufnit un suflu de putreziciune, un iz de mormânt şi umezeală. Inspectorul a început să

tuşească, iar administratorul, care îşi adusese cea mai bună expresie a lui de scepticism şi cenzură, şi-a pus o batistă la gură.

- După dumneavoastră, m-a poftit el.

Vestibulul era un soi de curte interioară după uzul vechilor palate din zonă, cu un pavaj alcătuit din dale mari şi cu o scară din piatră care urca până la uşa principală a locuinţei. Un luminator din sticlă

complet înecat în excremente de porumbei şi de pescăruşi licărea de sus.

- Nu sunt şobolani, am anunţat eu pătrunzând în clădire.

- Cineva trebuie să fi avut bun-gust şi bun-simţ, zise administratorul în spatele meu.

Am înaintat urcând treptele până la palierul de intrare la etajul principal, unde inspectorul de la bancă a avut nevoie de zece minute pentru a găsi cheia potrivită. Mecanismul a cedat cu un tânguit care nu prea suna a bun-venit. Uşa cea mare se deschise dezvăluind un coridor nesfârşit presărat cu pânze de păianjen care se unduiau în beznă.

- Sfântă Fecioară, murmură administratorul.

Nimeni nu se încumetă să facă primul pas, aşa încât, o dată în plus, eu am fost cel care şi-a asumat conducerea expediţiei. Secretarul ţinea felinarul ridicat, observând totul cu un aer mâhnit.

Administratorul şi inspectorul se priviră într-un fel indescifrabil. Când văzură că mă uit la ei, funcţionarul de la bancă zâmbi placid.

- Îl ştergi de praf şi, cu două-trei cârpeli, ăsta-i un palat, zise el.

- Palatul lui Barbă-Albastră, comentă administratorul.

- Să fim optimişti, o drese inspectorul. Casa n-a mai fost locuită de o bună bucată de vreme, iar asta presupune întotdeauna mici imperfecţiuni.

Eu abia dacă îi băgam în seamă. Visasem de atâtea ori la locul acela în timp ce treceam prin faţa porţilor sale, încât abia dacă distingeam aura funebră şi întunecată care îl poseda. Am înaintat pe coridorul principal, explorând odăile şi saloanele în care mobile vechi zăceau părăsite, sub un strat gros de praf. Pe o masă încă mai erau o faţă de masă destrămată, un serviciu şi o tavă cu fructe şi flori împietrite. Cupele şi tacâmurile rămăseseră acolo, ca şi când locuitorii casei s-ar fi ridicat în mijlocul cinei.

Dulapurile erau înţesate de haine ponosite, boarfe decolorate şi pantofi. Erau sertare întregi ticsite cu fotografii, ochelari, stilouri şi ceasuri. Portrete umbrite de praf ne priveau de pe comode. Paturile erau făcute şi acoperite de un văl alb care lucea în semiîntuneric. Un gramofon monumental zăcea pe o masă din lemn de mahon. Pe el se găsea un disc peste care acul lunecase până la capăt. Am suflat

praful gros care-l acoperea şi titlul înregistrării a ieşit la iveală: Lacrimosa de W.A. Mozart.

- Muzică simfonică la domiciliu, zise inspectorul. Ce ţi-ai putea dori mai mult? Vă veţi simţi aici ca un paşă.

Administratorul îi aruncă o privire ucigătoare, făcându-mi pe neobservate semn că nu. Am străbătut etajul până la galeria din fund, unde un serviciu de cafea era pe masă şi o carte deschisă

aştepta în continuare pe cineva care s-o răsfoiască aşezat într-un fotoliu.

- Parcă ar fi plecat brusc, fără să mai aibă timp să ia nimic cu ei, am zis eu.

Inspectorul îşi drese glasul.

- Poate doriţi să vedeţi camera de lucru?

Camera de lucru era situată în înaltul unui turn ascuţit, o structură deosebită ce avea în miezul ei o scară în spirală la care se ajungea dinspre coridorul principal şi pe a cărui faţadă exterioară se puteau citi urmele tot atâtor generaţii câte îşi amintea oraşul. Turnul schiţa un foişor suspendat deasupra acoperişurilor din cartierul Ribera şi se termina printr-o structură îngustă din metal şi sticlă

vopsită care ţinea loc de lanternă şi din care răsărea o roză a vânturilor în formă de dragon.