- Şi care loc e pentru mine? am întrebat.
- Îmi pare rău, Martin. Crede-mă că-mi pare rău.
Don Basilio se ridică şi îmi puse o mână pe umăr cu afecţiune.
- Crăciun fericit, Martin.
Chiar în noaptea aceea, mi-am strâns totul de pe masa de scris şi am părăsit pentru totdeauna locul care fusese căminul meu spre a mă pierde pe străzile întunecate şi solitare ale oraşului. În drum spre pensiune, m-am apropiat de restaurantul "Set Portes", sub arcele casei Xifre, Am rămas afară, contemplându-i pe colegii mei cum râdeau şi ciocneau îndărătul geamurilor. Am nădăjduit că absenţa mea îi făcea fericiţi sau că, cel puţin, îi făcea să uite că nu erau şi nici nu aveau să fie vreodată
fericiţi.
Mi-am petrecut restul săptămânii în derivă, refugiindu-mă în fiecare zi în biblioteca Ateneului si crezând că, întorcându-mă la pensiune, mă voi pomeni cu o notă din partea directorului ziarului prin care îmi solicita să fac din nou parte din redacţie. Ascuns într-una din sălile de lectură, scoteam cartea de vizită pe care o găsisem în mână când m-am trezit la "El Ensueno" şi începeam să-i scriu o scrisoare acelui binefăcător anonim, Andreas Corelli, scrisoare pe care, până la urmă, o rupeam mereu, iar apoi o rescriam a doua zi. În ziua a şaptea, sătul să mă tot autocompătimesc, m-am hotărât să fac inevitabilul pelerinaj până la reşedinţa creatorului meu.
Am luat trenul spre Sarria din strada Pelayo. Pe atunci încă circula la suprafaţă şi m-am aşezat în partea din faţă a vagonului, ca să contemplu cum oraşul şi străzile deveneau tot mai largi şi mai senioriale pe măsură ce te îndepărtai de centru. Am coborât pe peronul de la Sarria şi de acolo am luat un tramvai care te lăsa la porţile mănăstirii Pedralbes. În acea zi era neobişnuit de cald pentru această perioadă a anului şi puteam simţi în briză parfumul pinilor şi al bucsăului de pe coasta muntelui. Am apucat-o pe unde începea bulevardul Pearson, care deja începea să se urbanizeze, şi în curând am zărit silueta inconfundabilă a Vilei Helius. Pe măsură ce urcam povârnişul şi mă apropiam, am putut vedea că Vidal şedea la fereastra turnului său, numai în cămaşă, savurând o ţigară. Se auzea muzică plutind prin văzduh şi mi-am adus aminte că Vidal era unul dintre puţinii privilegiaţi care deţineau un aparat de radio. Ce bine se vedea probabil viaţa de acolo de sus şi ce neînsemnat probabil că mă vedeam eu!
L-am salutat cu mâna şi mi-a răspuns la salut. Când am ajuns la vilă, m-am întâlnit cu şoferul, Manuel, care se îndrepta spre garaje cărând o grămadă de cârpe şi o găleată cu apă aburindă.
- Ce bucurie să vă văd pe aici, domnule David, zise el.
Cum o mai duceţi? Tot cu succese?
- Facem şi noi ce putem, am răspuns eu.
- Nu fiţi modest, până şi fiică-mea citeşte aventurile alea pe care le publicaţi la ziar.
Am înghiţit în sec, surprins că fiica şoferului nu numai că ştia de existenţa mea, ci chiar ajunsese să citească unele din prostiile pe care le scriam.
- Cristina?
- Alta n-am, replică don Manuel. Domnul e sus, în camera de lucru, dacă vreţi să urcaţi.
Am încuviinţat în semn de mulţumire şi m-am strecurat în casă. Am urcat până la turnul de la etajul al treilea, care se ridica în dreptul terasei ondulate de ţigle multicolore. Acolo l-am găsit pe Vidal, instalat în acea cameră de lucru de unde se zăreau, în depărtare, oraşul şi marea. Vidal închise radioul, o drăcovenie de dimensiunile unui mic meteorit pe care-l cumpărase cu luni în urmă, când
fuseseră anunţate primele transmisiuni ale postului Radio Barcelona, din studiourile adăpostite sub cupola hotelului Colon.
- M-a costat aproape două sute de pesetas, iar acum se dovedeşte că nu spune decât tâmpenii.
Am luat loc pe două scaune puse faţă în faţă, cu toate ferestrele deschise către acea briză care mie, locuitor al oraşului vechi şi tenebros, îmi mirosea ca de pe altă lume. Liniştea era excepţională, ca un miracol. Se puteau auzi gâzele roind prin grădină şi frunzele copacilor legănându-se în vânt.
- Parcă suntem în toiul verii, am zis eu într-o doară.
- Nu te mai preface vorbindu-mi despre vreme. Mi s-a spus deja ce s-a întâmplat, zise Vidal.
Am ridicat din umeri şi am aruncat o privire peste masa lui de scris. Ştiam că trecuseră luni de zile, dacă nu chiar ani, de când mentorul meu încerca să scrie ceea ce el numea un roman "serios", departe de subiectele facile ale povestirilor sale poliţiste, pentru a-şi înscrie numele în secţiunile de cea mai veche tradiţie ale bibliotecilor. Nu se zăreau prea multe file.
- Cum staţi cu capodopera?
Vidal azvârli mucul ţigării pe fereastră şi privi în zare.
- Nu mai am nimic de spus, David.
- Prostii.
- Totul e o prostie în viaţa asta. Este pur şi simplu o chestiune de perspectivă.
- Ar trebui să scrieţi asta în cartea dumneavoastră.
Nihilistul din vârful dealului. Un succes răsunător.
- Tu eşti cel care va avea nevoie de succes, fiindcă ori mă înşel eu, ori începi să nu prea dispui de fonduri.
- Pot accepta oricând milostenia dumneavoastră.
- Toate au un început. Acum ţi se pare sfârşitul lumii, dar…
- …în curând îmi voi da seama că e cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla, am completat eu.
Să nu-mi spuneţi că acum don Basilio vă scrie discursurile.
Vidal râse.
- Ce ai de gând să faci? întrebă el.
- Dumneavoastră nu aveţi nevoie de un secretar?
- Am deja cea mai bună secretară pe care o puteam avea. E mai inteligentă decât mine, infinit mai muncitoare, iar când zâmbeşte chiar mi se pare că lumea asta mizerabilă are un oarecare viitor.
- Şi cine e această minunăţie?
