- Uneori există preţuri care nu se pot plăti cu bani.
- Pot să o văd?
Am vizitat pentru prima oară casa cu turn într-o dimineaţă de martie, însoţit de administrator, de secretarul său şi de un inspector de la bancă, care se putea lăuda cu titlul de proprietate. Pe cât se părea, proprietatea rămăsese ani de zile blocată într-un labirint încâlcit de dispute legale, până când i-a revenit în cele din urmă instituției creditoare care îl girase pe ultimul său proprietar. În cazul în care Clave nu minţea, nimeni nu mai intrase acolo de cel puţin douăzeci de ani.
8
După un număr de ani, când am citit cronica unor exploratori britanici care au pătruns în bezna unui mormânt egiptean: milenar, cu labirinturi şi blesteme incluse, aveam să-mi reamintesc de acea primă
vizită la casa cu turn din strada Flassaders. Secretarul venea echipat cu un felinar cu ulei, fiindcă în casă nu apucase să fie instalat curentul vreodată. Inspectorul aducea o legătură cu cincisprezece chei cu care să desferece nenumăratele lacăte ce asigurau lanţurile. Când am deschis uşa de la intrare, din casă a răbufnit un suflu de putreziciune, un iz de mormânt şi umezeală. Inspectorul a început să
tuşească, iar administratorul, care îşi adusese cea mai bună expresie a lui de scepticism şi cenzură, şi-a pus o batistă la gură.
- După dumneavoastră, m-a poftit el.
Vestibulul era un soi de curte interioară după uzul vechilor palate din zonă, cu un pavaj alcătuit din dale mari şi cu o scară din piatră care urca până la uşa principală a locuinţei. Un luminator din sticlă
complet înecat în excremente de porumbei şi de pescăruşi licărea de sus.
- Nu sunt şobolani, am anunţat eu pătrunzând în clădire.
- Cineva trebuie să fi avut bun-gust şi bun-simţ, zise administratorul în spatele meu.
Am înaintat urcând treptele până la palierul de intrare la etajul principal, unde inspectorul de la bancă a avut nevoie de zece minute pentru a găsi cheia potrivită. Mecanismul a cedat cu un tânguit care nu prea suna a bun-venit. Uşa cea mare se deschise dezvăluind un coridor nesfârşit presărat cu pânze de păianjen care se unduiau în beznă.
- Sfântă Fecioară, murmură administratorul.
Nimeni nu se încumetă să facă primul pas, aşa încât, o dată în plus, eu am fost cel care şi-a asumat conducerea expediţiei. Secretarul ţinea felinarul ridicat, observând totul cu un aer mâhnit.
Administratorul şi inspectorul se priviră într-un fel indescifrabil. Când văzură că mă uit la ei, funcţionarul de la bancă zâmbi placid.
- Îl ştergi de praf şi, cu două-trei cârpeli, ăsta-i un palat, zise el.
- Palatul lui Barbă-Albastră, comentă administratorul.
- Să fim optimişti, o drese inspectorul. Casa n-a mai fost locuită de o bună bucată de vreme, iar asta presupune întotdeauna mici imperfecţiuni.
Eu abia dacă îi băgam în seamă. Visasem de atâtea ori la locul acela în timp ce treceam prin faţa porţilor sale, încât abia dacă distingeam aura funebră şi întunecată care îl poseda. Am înaintat pe coridorul principal, explorând odăile şi saloanele în care mobile vechi zăceau părăsite, sub un strat gros de praf. Pe o masă încă mai erau o faţă de masă destrămată, un serviciu şi o tavă cu fructe şi flori împietrite. Cupele şi tacâmurile rămăseseră acolo, ca şi când locuitorii casei s-ar fi ridicat în mijlocul cinei.
Dulapurile erau înţesate de haine ponosite, boarfe decolorate şi pantofi. Erau sertare întregi ticsite cu fotografii, ochelari, stilouri şi ceasuri. Portrete umbrite de praf ne priveau de pe comode. Paturile erau făcute şi acoperite de un văl alb care lucea în semiîntuneric. Un gramofon monumental zăcea pe o masă din lemn de mahon. Pe el se găsea un disc peste care acul lunecase până la capăt. Am suflat
praful gros care-l acoperea şi titlul înregistrării a ieşit la iveală: Lacrimosa de W.A. Mozart.
- Muzică simfonică la domiciliu, zise inspectorul. Ce ţi-ai putea dori mai mult? Vă veţi simţi aici ca un paşă.
Administratorul îi aruncă o privire ucigătoare, făcându-mi pe neobservate semn că nu. Am străbătut etajul până la galeria din fund, unde un serviciu de cafea era pe masă şi o carte deschisă
aştepta în continuare pe cineva care s-o răsfoiască aşezat într-un fotoliu.
- Parcă ar fi plecat brusc, fără să mai aibă timp să ia nimic cu ei, am zis eu.
Inspectorul îşi drese glasul.
- Poate doriţi să vedeţi camera de lucru?
Camera de lucru era situată în înaltul unui turn ascuţit, o structură deosebită ce avea în miezul ei o scară în spirală la care se ajungea dinspre coridorul principal şi pe a cărui faţadă exterioară se puteau citi urmele tot atâtor generaţii câte îşi amintea oraşul. Turnul schiţa un foişor suspendat deasupra acoperişurilor din cartierul Ribera şi se termina printr-o structură îngustă din metal şi sticlă
vopsită care ţinea loc de lanternă şi din care răsărea o roză a vânturilor în formă de dragon.
Am urcat treptele şi am pătruns în sală, unde inspectorul se grăbi să deschidă ferestrele, lăsând aerul şi lumina să intre. Camera descria un salon dreptunghiular cu tavan înalt şi cu podeaua din lemn închis la culoare. Dinspre cele patru mari ferestre în arc, deschise pe cele patru laturi, se puteau contempla bazilica Santa Maria del Mar la sud, marea piaţă din Born la nord, vechea gară Estacion de Francia la est, iar spre vest, labirintul nesfârşit de străzi şi bulevarde îngrămădite unele peste altele în direcţia muntelui Tibidabo.
- Ce ziceţi? O minune, spuse funcţionarul de la bancă entuziasmat.
Administratorul examina totul cu rezervă şi cu neplăcere.
Secretarul ţinea felinarul ridicat, deşi nu mai era deloc nevoie. M-am apropiat de una din ferestre şi am aruncat o privire vrăjită.
Barcelona întreagă apărea la picioarele mele şi am vrut să cred că, atunci când voi deschide noile mele ferestre, străzile ei îmi vor şopti poveşti la căderea nopţii şi taine la ureche, pentru ca eu să le pot aşterne pe hârtie şi să le povestesc cui va voi să le asculte. Vidal îşi avea exuberantul şi seniorialul său turn de fildeş în zona cea mai înaltă şi mai elegantă din Pedralbes, înconjurat de munţi, copaci şi ceruri de vis. Eu urma să am sinistrul meu turn ridicat peste străzile cele mai vechi şi mai tenebroase ale oraşului, înconjurat de miasmele şi bezna acelei necropole pe care poeţii şi asasinii au numit-o "Trandafirul de Foc".
Ceea ce în sfârşit m-a făcut să iau o hotărâre a fost masa de scris care domina centrul camerei de lucru. Pe ea, aidoma unei impozante sculpturi de metal şi lumină, zăcea o impresionantă maşină de scris Underwood pentru care aş fi plătit bucuros preţul întreg de chirie. M-am aşezat în fotoliul de mareşal care se afla în faţa mesei şi am mângâiat clapele maşinii, zâmbind.
- O cumpăr, am zis.
Inspectorul suspină cu uşurare, iar administratorul, dându-şi ochii peste cap, îşi făcu semnul crucii.
Chiar în acea după-amiază am semnat un contract de închiriere pe zece ani. În timp ce muncitorii de la compania de electricitate instalau cablurile pentru lumină prin casă, eu m-am îndeletnicit cu curăţarea, ordonarea şi aranjarea locuinţei, secondat de trei servitori pe care Vidal mi-i trimisese în trupă, fără să mă fi întrebat mai înainte dacă voiam sau nu o mână de ajutor. Curând am descoperit că
acel comando de experţi acţiona potrivit unui modus operandi care consta în găurirea pereţilor în stânga şi în dreapta, după care întrebau. La trei zile după sosirea lor, în casă nu mai funcţiona nici un bec, însă oricine ar fi zis că era o invazie de cari devoratori de ghips şi minerale preţioase.
