- Nici eu nu ştiu. Domnule Sempere, dumneavoastră ce știți despre un editor francez pe nume Andreas Corelli?
- Întâi şi-ntâi sună mai degrabă a italian decât francez, deşi numele Andreas pare grec...
- Editura e din Paris. Editions de la Lumiere. Sempere rămase pe gânduri câteva clipe, şovăind.
- Mă tem că nu-mi sună familiar. O să-l întreb pe Barcelo, care ştie totul, să vedem ce-o să-mi spună.
Gustavo Barcelo era unul dintre decanii breslei anticarilor din Barcelona, iar patrimoniul său enciclopedic era la fel de legendar ca şi firea lui cam aspră şi cam pedantă. În sânul acestei tagme, zicala era că, în caz de îndoială, trebuie întrebat Barcelo. În clipa aceea îşi făcu apariţia fiul lui Sempere, care, deşi cu doi sau trei ani mai mare decât mine, era atât de timid încât uneori devenea invizibil, şi-i făcu un semn tatălui său.
- Tată, au venit să ridice o comandă pe care cred că ai luat-o dumneata.
Librarul încuviinţă şi îmi întinse un volum gros şi jerpelit.
- Ai aici ultimul catalog al editorilor europeni. Dacă vrei, uită-te să vezi dacă găseşti ceva, cât timp mă ocup eu de client, îmi sugeră el.
Am rămas singur în spatele prăvăliei, căutând zadarnic Editions de la Lumiere, în timp ce Sempere revenea la tejghea. Răsfoind catalogul, l-am auzit stând de vorbă cu un glas de femeie ce mi s-a părut familiar. Am auzit că-l pomeneau pe Pedro Vidal şi, intrigat, am scos capul să arunc o privire.
Cristina Sagnier, fiica şoferului şi secretara mentorului meu, trecea în revistă un teanc de cărţi pe care Sempere le nota, una câte una, în registrul său de vânzări. Când m-a zărit mi-a zâmbit politicos, dar am fost sigur că nu mă recunoaşte. Sempere îşi ridică ochii şi, când îmi observă privirea tâmpă, schiţă o radiografie rapidă a situaţiei.
- Vă cunoaşteţi, nu-i aşa? zise el.
Cristina îşi arcui sprâncenele, surprinsă, şi mă privi din nou, neştiind de unde să mă ia.
- David Martin. Prieten cu don Pedro, m-am prezentat eu.
- Ah, desigur, zise ea. Bună ziua.
- Ce mai face tatăl dumneavoastră? am improvizat.
- Bine, bine. Mă aşteaptă la colţul străzii cu maşina.
Sempere, căruia nu-i scăpa nimic, interveni:
- Domnişoara Sagnier a venit să ridice nişte cărţi comandate de Vidal. Cum sunt un pic cam grele, poate că vei fi atât de bun încât s-o ajuţi să le ducă până la maşină...
- Nu vă faceţi griji… protestă Cristina.
- Cum să nu, am sărit eu gata să ridic teancul de cărţi care s-a dovedit a cântări cât Enciclopedia Britanică, inclusiv anexele.
Am simţit cum ceva îmi trosneşte în spinare şi Cristina mă privi, înspăimântată.
- Aţi păţit ceva?
- Nu vă temeţi, domnişoară. Prietenul Martin, aici de faţă, deşi om de litere, e puternic ca un taur, zise Sempere. Nu-i aşa, Martin?
Cristina mă observa prea puţin convinsă. Mi-am scos la iveală zâmbetul de mascul invincibil.
- Sunt numai muşchi, am zis eu. Asta-i o simplă încălzire. Sempere-fiul dădu să se ofere să care jumătate din cărţi, însă taică-său, într-un acces de tact, îl reţinu de braţ. Cristina mi-a ţinut uşa şi m-am aventurat în parcurgerea celor cincisprezece sau douăzeci de metri ce mă despărţeau de automobilul Hispano-Suiza parcat la colţul dinspre Porta del Angel. Am ajuns cu greu, cu braţele gata-gata să-mi ia foc. Manuel, şoferul, m-a ajutat să descarc cărţile şi m-a salutat călduros.
- Ce întâmplare să vă văd pe aici, domnule Martin.
- Mică-i lumea.
Cristina îmi oferi un zâmbet uşor drept mulţumire şi urcă în maşină.
- Îmi pare rău de episodul cu cărţile.
- Nu-i nimic. Un pic de exerciţiu ridică moralul, am pretextat eu ignorând junghiul năprasnic ce mi se formase în spinare. Salutări lui don Pedro.
I-am văzut plecând spre piaţa Catalunya şi când m-am întors l-am zărit în uşa librăriei pe Sempere, care mă privea cu un zâmbet pisicesc şi îmi făcea semn să-mi şterg balele. M-am îndreptat spre el şi n-am putut să nu râd de mine însumi.
- De-acum îţi ştiu secretul, Martin. Te credeam mai ponderat în treburile astea.
- Toate ruginesc.
- Mie-mi povesteşti? Îmi poţi lăsa cartea pentru câteva zile?
Am încuviinţat.
- Să aveţi mare grijă de ea.
10
Am revăzut-o câteva luni mai târziu, în compania lui Pedro Vidal, la masa pe care o avea rezervată
întotdeauna la "Maison Doree", Vidal m-a poftit să mă aşez cu ei la masă, dar mi-a fost de ajuns să
încrucişez o privire cu ea ca să-mi dau seama că trebuie să declin oferta.