corectă. Voi fi sincer, domnule Martin, nu mă voi certa cu dumneata pentru bani. Şi, fie vorba între noi, cred că nici dumneata nu vei vrea s-o faci, deoarece ştiu că, atunci când îţi voi explica ce fel de carte vreau să scrii pentru mine, preţul va conta cel mai puţin.
Am suspinat şi am râs în sinea mea.
- Văd că nu mă crezi.
- Domnule Corelli, eu sunt un autor de romane de aventuri care nici măcar nu-mi poartă numele.
Editorii mei, pe care dumneavoastră îi cunoaşteţi pe cât se pare, sunt doi escroci de doi bani care nu valorează nici cât greutatea lor în băligar, iar cititorii mei nu ştiu nici măcar că exist. De ani de zile îmi câştig existenţa în meseria asta şi încă n-am scris măcar o pagină de care să mă simt satisfăcut.
Femeia pe care o iubesc crede că îmi irosesc viaţa şi are dreptate. Mai crede şi că nu am dreptul s-o doresc, că suntem două suflete neînsemnate, a căror unică raţiune de a fi e recunoştinţa pe care i-o datorăm unui om care ne-a scos pe amândoi din mizerie, si se prea poate să aibă dreptate si în această privinţă. Prea puţin contează. Într-o bună zi, când nici nu mă voi gândi, voi împlini treizeci de ani şi îmi voi da seama că, pe zi ce trece, semăn tot mai puţin cu cel care voiam să fiu atunci când aveam cincisprezece. Asta în caz că-i împlinesc, fiindcă în ultima vreme sănătatea mea e aproape la fel de consistentă ca şi munca mea. În prezent, dacă sunt în stare să leg două fraze lizibile pe oră, trebuie să mă declar mulţumit. Asta-i genul de autor şi de om care sunt. Nu cel care primeşte vizite de la editori din Paris cu cecuri în alb, ca să scriu cartea care să le schimbe viaţa şi să le preschimbe în realitate toate speranţele.
Corelli mă privi cu o mină gravă, cântărindu-mi cuvintele.
- Cred că te judeci cu prea multă severitate, ceea ce de asemenea este o însuşire care îi distinge pe oamenii de valoare. Crede-mă când îţi spun că, de-a lungul carierei mele, am avut de-a face cu o infinitate de personaje pe care n-ai fi dat nici un scuipat şi care aveau despre sine o părere ameţitor de bună. Dar vreau să înţelegi că, deşi nu mă crezi, ştiu exact ce fel de autor şi de om eşti. De ani de zile sunt pe urmele dumitale, după cum ştii. Am citit de la prima povestire pe care ai scris-o pentru ziarul La Voz de la Industria până la seria Misterele Barcelonei, şi acum fiecare episod din seria lui Ignatius B. Samson. Aş îndrăzni să spun că te cunosc chiar mai bine decât te cunoşti dumneata. De aceea ştiu că, până la urmă, îmi vei accepta oferta.
- Ce altceva mai ştiţi?
- Ştiu că avem ceva, sau multe, în comun. Ştiu că ţi-ai pierdut tatăl şi eu de asemenea. Ştiu ce înseamnă să pierzi un tată când încă mai ai nevoie de el. Al dumitale ţi-a fost smuls în împrejurări tragice. Al meu, din motive care acum nu contează, m-a repudiat şi m-a alungat din casa lui. Aproape ţi-aş spune că asta poate fi chiar mai dureros. Ştiu că te simţi singur şi crede-mă când îţi spun că şi acesta e un sentiment pe care îl cunosc în profunzime. Ştiu că adăposteşti în inimă mari speranţe, dar că nici una dintre ele nu s-a îndeplinit, şi ştiu că lucrul ăsta, fără să-ţi dai seama, te ucide puţin câte puţin pe zi ce trece.
Cuvintele lui au produs o tăcere îndelungată.
- Ştiţi o mulţime de lucruri, domnule Corelli.
- Suficiente ca să mă gândesc că mi-ar plăcea să te cunosc şi să-ţi fiu prieten. Şi cred că dumneata nu ai mulţi prieteni. Nici eu n-am. Nu mă încred în oamenii care consideră că au mulţi prieteni. E un semn că nu-i cunosc pe ceilalţi.
- Dar dumneavoastră nu căutaţi un prieten, căutaţi să angajaţi pe cineva.
- Caut un asociat temporar. Te caut pe dumneata.
- Sunteţi foarte sigur pe dumneavoastră, am îndrăznit eu.
- E un cusur din născare, replică Corelli ridicându-se.
Un altul e clarviziunea. De aceea înţeleg că e poate prea devreme pentru dumneata şi că nu îţi este suficient să auzi adevărul din gura mea. Ai nevoie să-l vezi cu propriii dumitale ochi. Să-l simţi pe propria piele. Şi, crede-mă, îl vei simţi.
Mi-a întins mâna şi nu şi-a retras-o până când nu i-am strâns-o.
- Pot cel puţin să fiu liniştit că o să te gândeşti la ce ţi-am spus şi că o să mai stăm de vorbă?
întrebă el.
- Nu ştiu ce să spun, domnule Corelli.
- Nu-mi spune nimic acum. Te asigur că data viitoare când ne vom întâlni vei vedea lucrurile mult mai limpede.
Cu aceste cuvinte, îmi zâmbi cordial şi se îndepărtă spre scară.
- Va exista o dată viitoare? am întrebat. Corelli se opri şi se răsuci spre mine.
- Există întotdeauna.
- Unde?
Ultimele lumini ale zilei cădeau peste oraş şi ochii lui ardeau ca doi tăciuni.
L-am văzut dispărând pe uşa dinspre scară. Abia atunci mi-am dat seama că, de-a lungul întregii conversaţii, nu-l văzusem clipind nici măcar o dată.
14
Cabinetul medical era situat la un etaj înalt de la care se zăreau marea sclipind în depărtare şi
[4]
povârnişul străzii Muntaner punctată cu tramvaie ce lunecau până în El Ensanche , printre vile mari şi clădiri senioriale. Sala de consultaţii mirosea a curat. Încăperile erau decorate cu un gust rafinat.
Tablourile erau liniştitoare şi pline de privelişti dătătoare de speranţă şi pace. Rafturile erau ticsite cu cărţi impunătoare radiind autoritate. Infirmierele se mişcau ca nişte balerine şi zâmbeau când treceau pe lângă tine. Era un purgatoriu pentru buzunare chivernisite.
- Domnul doctor vă va primi chiar acum, domnule Martin. Doctorul Trias era un om cu un aer patrician şi cu un aspect impecabil, care transmitea seninătate şi încredere prin orice gest. Ochi cenuşii şi pătrunzători îndărătul unor ochelari fără ramă. Zâmbet cordial şi afabil, niciodată frivol.
Doctorul Trias era un om obişnuit să lupte cu moartea şi, cu cât mai mult zâmbea, cu atât mai multă
frică îţi provoca. După felul cum m-a poftit să intru şi să iau loc, am avut impresia că, deşi cu câteva zile în urmă, când am început să-mi fac analizele, îmi vorbise despre recentele progrese din ştiinţă şi medicină ce dădeau speranţe în lupta împotriva simptomelor pe care i le descrisesem, în ce-l privea pe el nu existau îndoieli.
- Cum vă simţiţi? întrebă el şovăind dacă să se uite la mine sau la dosarul pe care-l avea pe masă.
- Spuneţi-mi dumneavoastră.
Îmi oferi un zâmbet uşor, de bun jucător.
- Mi-a spus infirmiera că sunteţi scriitor, dar văd aici că, atunci când aţi completat formularul de internare, aţi scris că sunteţi mercenar.
- În cazul meu, nu-i nici o diferență.
- Cred că unul dintre pacienţii mei vă citeşte.
- Nădăjduiesc că paguba neurologică provocată nu a fost permanentă.
Doctorul zâmbi ca şi cum acest comentariu i s-ar fi părut amuzant şi adoptă o atitudine mai directă, prin care lăsa să se înţeleagă că amabila şi banala parte introductivă a conversaţiei se isprăvise.
- Domnule Martin, văd că aţi venit singur. Nu aveţi rude apropiate? Soţie? Fraţi? Părinţi care mai trăiesc?
- Asta sună un pic funebru, am zis eu.
- Domnule Martin, n-o să vă mint. Rezultatele primelor analize nu sunt chiar atât de îmbucurătoare pe cât ne aşteptam.
L-am privit în tăcere. Nu simţeam nici frică, nici nelinişte.
Nu simţeam nimic.
