- Cum merge romanul, don Pedro?
- Ca pe roate.
- Mă bucur. Poftă bună.
Întâlnirile noastre erau întâmplătoare. Uneori dădeam peste ea în librăria "Sempere şi Fiii", unde se ducea adesea să caute cărţi pentru don Pedro. Dacă se ivea ocazia, Sempere mă lăsa singur cu ea, însă curând Cristina a descoperit trucul şi trimitea unul din servitorii de la Vila Helius să ridice comenzile.
- Ştiu că nu-i treaba mea, spunea Sempere, dar poate că ar trebui să ţi-o scoţi din minte.
- Nu ştiu despre ce vorbiţi, domnule Sempere.
- Martin, ne cunoaştem de atâta vreme.
Lunile se scurgeau ca prin ceaţă, fără ca măcar să bag de seamă. Trăiam pe timp de noapte, scriind de la lăsatul serii până în zori şi dormind în timpul zilei. Barrido şi Escobillas nu mai încetau să se felicite pentru succesul repurtat de Oraşul blestemaţilor, iar când mă vedeau în pragul colapsului mă
asigurau că, după încă două romane, îmi vor acorda un an sabatic, să mă odihnesc sau să mă
îndeletnicesc cu scrierea unei opere personale, pe care o vor publica cu surle şi trâmbiţe, cu numele meu adevărat scris pe copertă cu litere de-o şchioapă. Întotdeauna mai era nevoie doar de încă două
romane. Înţepăturile, durerile de cap şi ameţelile deveneau tot mai frecvente şi mai intense, însă le puneam pe seama oboselii şi le înăbuşeam cu noi injecţii de cafeină, cu ţigări şi cu nişte pilule de codeină şi de Dumnezeu mai ştie ce, de care făceam rost pe sub mână de la un farmacist din strada Argenteria şi care aveau gust de praf de puşcă. Don Basilio, cu care luam masa joia, din două în două
săptămâni, la o terasă din Barceloneta, stăruia să merg la un doctor. Eu spuneam mereu că da, că
aveam programare chiar în săptămâna aceea.
Cu excepţia fostului meu şef şi a celor doi Sempere, nu prea aveam timp să mă văd cu multă lume, în afară de Vidal, iar când o făceam, era mai degrabă fiindcă venea el să mă viziteze decât mă
duceam eu la el. Nu-i plăcea casa cu turn şi insista mereu să ieşim şi să facem o plimbare până
ajungeam în barul ,,Almirall" din strada Joaquim Costa, unde avea cont deschis si unde susținea un cenaclu literar în fiecare seară de vineri, la care nu mă invita fiindcă ştia că toţi cei de faţă, poetaştri frustraţi şi pupincurişti care se gudurau pe lângă el în aşteptarea unei pomeni, a unei recomandări pentru un editor sau a unui cuvânt elogios cu care să-şi astupe rănile vanităţii, mă detestau cu o tărie, cu o forţă şi cu un zel de care duceau lipsă isprăvile lor artistice, pe care publicul viclean se încăpăţâna să le ignore. Acolo, la un absint şi la un trabuc din Caraibe, îmi vorbea despre romanul său, care nu se mai termina, despre planurile de a se retrage din viaţa de solitar şi din aventurile amoroase şi cuceririle lui; cu cât mai vârstnic devenea el, cu atât mai tinere şi mai nubile erau ele.
- Nu mă întrebi de Cristina, zicea el uneori maliţios.
- Ce vreţi să vă întreb?
- Dacă ea mă întreabă de tine.
- Vă întreabă de mine, don Pedro?
- Nu.
- Ei, poftim.
- Adevărul e că deunăzi te-a pomenit.
L-am privit în ochi ca să văd dacă nu cumva mă ia peste picior.
- Şi ce-a zis?
- N-o să-ţi placă.
- Daţi-i drumul.
- N-a zis-o cu cuvintele astea, dar parcă am înţeles că nu pricepe cum de te prostituezi scriind romane de doi bani pentru perechea aia de pungaşi, că îţi iroseşti talentul şi tinerețea.
M-am simţit de parcă Vidal tocmai mi-ar fi înfipt în burtă un pumnal îngheţat.
- Asta e părerea ei? Vidal ridică din umeri.
- Ei bine, din partea mea poate să se ducă dracului.
Lucram în fiecare zi cu excepţia duminicilor, pe care le dedicam umblatului pe străzi şi pe care aproape întotdeauna le terminam în vreo cârciumă de pe bulevardul Parallel, unde nu era greu să
găseşti companie şi afecţiune trecătoare în braţele vreunui suflet de femeie singuratic şi aflat în aşteptare, ca al meu. Până în dimineaţa următoare, când mă trezeam alături de ele şi descopeream o străină, nu-mi dădeam seama că toate semănau între ele, la culoarea părului, la mers, la un gest oarecare sau fa privire. Mai devreme sau mai târziu, ca să înăbuşe tăcerea tăioasă a despărţirii, acele femei de o noapte mă întrebau cum îmi câştig existenţa, iar când vanitatea mă trăda şi le explicam că
sunt scriitor mă luau drept mincinos, fiindcă nimeni nu auzise de David Martin, deşi unele chiar ştiau cine era Ignatius B. Samson şi cunoşteau din auzite Oraşul blestemaţilor. Cu timpul, am început să le spun că lucrez în clădirea de vămi portuare Atarazanas sau că sunt stagiar la biroul de avocaţi al lui Sayrach, Muntaner si Cruells.
Îmi amintesc o după-amiază în care luasem loc în "Cafe de la Opera", în compania unei profesoare de muzică pe nume Alicia pe care, bănuiam eu, tocmai o ajutam să uite pe cineva ce nu se lăsa uitat.
Mă pregăteam s-o sărut când am zărit chipul Cristinei dincolo de geam. Când am ieşit în stradă, se pierduse deja în forfota de pe Rambla. Două săptămâni mai târziu, Vidal s-a încăpăţânat să mă invite la premiera operei Madama Butterfly de la Gran Teatre del Liceu. Familia Vidal avea o lojă la primul etaj, iar lui Vidal îi plăcea să vină, săptămânal, de-a lungul întregii stagiuni. Când m-am întâlnit cu el în hol, am descoperit că o adusese şi pe Cristina. Ea m-a salutat cu un zâmbet glacial şi nu mi-a mai adresat nici un cuvânt, nici o privire, până când Vidal, la jumătatea actului al doilea, s-a hotărât să coboare până în clubul din Rotondă ca să-l salute pe unul dintre verii săi şi ne-a lăsat singuri în lojă, faţă în faţă, fără altă pavăză în afara lui Puccini şi a sutelor de chipuri din semiîntunericul teatrului. Am rezistat zece minute până când m-am întors şi am privit-o în ochi.
- Am făcut ceva ce te-a jignit?
- Nu.
- Atunci putem încerca să ne prefacem că suntem prieteni, măcar la asemenea ocazii?
- Eu nu vreau să fiu prietena dumitale, David.
