zi are să-l scrie. Al doilea lucru a fost că nu-mi spusese niciodată că s-ar fi hotărât să folosească

ideea, şi nici că ar fi investit deja ani de zile în acest scop, şi asta nu din lipsă de ocazii. Al treilea lucru a fost că, în starea în care se găsea, romanul era un fiasco total şi monumental: nu funcţiona nici măcar o componentă, pornind de la personaje şi de la structură, trecând prin atmosferă şi prin dramatizare, şi terminând cu un limbaj şi un stil ce te făceau să-ţi imaginezi eforturile unui amator cu tot atâtea pretenţii cât timp liber la îndemână.

- Ce părere ai? întrebă Cristina. Crezi că se poate face ceva?

Am preferat să nu-i spun că Vidal împrumutase de la mine premisa şi, cu intenţia de a n-o îngrijora mai mult decât era deja, am zâmbit şi am încuviinţat.

- E nevoie de ceva muncă. Atâta tot.

Când începea să se lase întunericul, Cristina se aşeza la maşina de scris şi, împreună, rescriam cartea lui Vidal literă cu literă, rând cu rând, scenă cu scenă.

Subiectul închegat de Vidal era atât de vag şi de searbăd, încât am optat să-l recuperez pe cel improvizat de mine atunci când i-am sugerat ideea. Încetul cu încetul, am început să resuscităm personajele, transformându-le complet pe dinăuntru şi refăcându-le din cap până-n picioare. Nici măcar o scenă, un moment, un rând sau un cuvânt nu supravieţuia acestui proces şi totuşi, pe măsură

ce înaintam, aveam impresia că fac dreptate romanului pe care Vidal îl purta în inima lui şi pe care îşi propusese să-l scrie, dar nu ştia cum.

Cristina îmi spunea că, uneori, Vidal, la câteva săptămâni după ce crezuse că a scris o scenă, o

recitea în varianta ei finală dactilografiată şi era surprins de iscusinţa şi plenitudinea unui talent în care el încetase să mai creadă. Cristina se temea că va descoperi ce făceam noi şi îmi spunea că

trebuie să fim mai fideli faţă de original.

- Să nu subestimezi niciodată vanitatea unui scriitor, mai cu seamă a unuia mediocru, replicam eu.

- Nu-mi place să te aud vorbind aşa de Pedro.

- Îmi pare rău. Nici mie nu-mi place.

- Poate că ar trebui să mai slăbeşti puţin ritmul. Nu arăţi prea bine. Nu mă mai îngrijorează Pedro, acum mă îngrijorezi tu.

- Ceva bun tot trebuia să iasă din toate astea.

Cu timpul, m-am obişnuit să trăiesc pentru a savura acele clipe pe care le împărţeam cu ea. N-a trecut mult până când munca mea a început să suporte consecinţele. Scoteam timp ca să lucrez la Oraşul blestemaţilor de unde nici nu exista, dormind numai trei ore pe zi şi forţându-mă la maximum ca să-mi respect termenii contractului. Barrido şi Escobillas aveau regula de a nu citi nici o carte, nici din cele publicate de ei, nici ale concurenţei, însă Otravă le citea, iar în curând a început să

suspecteze că ceva ciudat se petrecea cu mine.

- Ăsta nu eşti tu, spunea uneori.

- Sigur că nu sunt eu, dragă Herminia, Este lgnatius B. Samson.

Eram conştient de riscul pe care mi-l asumasem, dar nu-mi păsa. Nu-mi păsa că mă trezeam în fiecare zi acoperit de sudoare, cu inima bătând parcă să-mi spargă pieptul. Aş fi plătit acest preţ şi mult mai mult decât atât, numai să nu renunţ la atingerea aceea înceată şi secretă care, fără să vrem, ne transforma în complici. Ştiam perfect că Cristina vedea asta în ochii mei în fiecare zi când venea acasă la mine, şi ştiam perfect că niciodată nu va răspunde gesturilor mele. Nu exista un viitor, nici mari speranţe în acea cursă spre nicăieri, iar amândoi ştiam asta.

Uneori, după ce oboseam tot încercând să repunem pe linia de plutire acel vapor care lua apă din toate părţile, lăsam deoparte manuscrisul lui Vidal şi îndrăzneam să vorbim despre orice în afară de acea apropiere care, de atâta ascuns, începea să ardă în conştiinţă. Când şi când, îmi făceam curaj şi o luam de mână. Ea mă lăsa, dar eu ştiam că o stânjenea, că simţea că ceea ce făceam nu era bine, că

recunoştinţa datorată lui Vidal ne unea şi ne despărţea totodată. Într-o seară, cu puţin înainte să se retragă, i-am prins chipul şi am încercat s-o sărut. A rămas nemişcată şi, când m-am văzut în reflexul privirii sale, nu m-am încumetat să spun nimic. S-a ridicat şi a plecat fără să mai rostească o vorbă.

N-am mai văzut-o vreme de două săptămâni, iar când a revenit m-a pus să-i promit că aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată.

- David, vreau să înţelegi că, atunci când vom termina de lucrat la cartea lui Pedro, nu ne vom mai vedea ca acum.

- De ce nu?

- Ştii tu de ce.

Avansurile mele nu erau singurul lucru pe care Cristina nu-l vedea cu ochi buni. Începeam să

bănuiesc că Vidal spunea adevărul atunci când îmi zisese că îi displăceau cărţile pe care le scriam pentru Barrido şi Escobillas, deşi trecea sub tăcere acest lucru. Nu-mi venea greu să mi-o imaginez gândindu-se că treaba mea era una de mercenar, lipsită de suflet, că îmi vindeam integritatea pentru o pomană, spre îmbogăţirea celor doi şobolani de canal, fiindcă nu aveam curajul să scriu cu inima, cu

numele meu şi cu propriile mele sentimente. Cel mai mult mă durea că, în fond, avea dreptate. Eu fantazam cu ideea de a renunţa la contract, de a scrie o carte numai pentru ea, cu care să-mi câştig respectul ei. Dacă singurul lucru pe care ştiam să-l fac nu era suficient de bun pentru ea, poate că ar fi fost mai bine pentru mine să mă întorc la zilele cenuşii şi mizerabile de la ziar. Puteam trăi în continuare din milostenia şi din favorurile lui Vidal.

Ieşisem să mă plimb după o lungă noapte de muncă, incapabil să aţipesc. Fără o ţintă precisă, paşii m-au purtat prin oraş în sus, până la şantierul templului Sagrada Familia. Când eram mic, taică-meu mă adusese uneori aici ca să contemplăm Babelul acela de sculpturi şi porticuri care nu mai apuca să-şi ia zborul, de parcă ar fi fost blestemat. Mie îmi plăcea să-l vizitez iar şi iar şi să constat că nu s-a schimbat, că oraşul tot creştea în jurul ei, dar Sagrada Familia rămânea în ruine încă din prima zi.

Când am ajuns, zorii albaştri se ridicau seceraţi de lumini roşii, peste care se profila faţada Naşterii Domnului. Un vânt de la răsărit târa praful de pe străzile nepavate şi mirosul acru al fabricilor care punctau graniţa cartierului Sant Marti. Tocmai traversam strada Mallorca, când am zărit luminile unui tramvai care se apropia prin aerul ceţos al dimineţii. Am auzit huruitul roţilor de metal pe şine şi sunetul clopotului cu care vatmanul îşi vestea trecerea prin beznă. Am vrut să alerg, dar n-am fost în stare. Am rămas acolo pironit, nemişcat între şine, contemplând luminile tramvaiului care se repezeau spre mine. Am auzit strigătele vatmanului şi am văzut dâra de scântei scoasă de roţi când frânele s-au înţepenit. Chiar şi aşa, cu moartea la numai câţiva metri, n-am fost în stare să-mi urnesc nici un muşchi. Am simţit mirosul acela de electricitate adus de lumina albă ce mi s-a aprins în ochi în timp ce farul tramvaiului s-a înceţoşat, M-am prăbuşit ca o păpuşă, păstrându-roi cunoştinţa doar câteva secunde, exact cât să pot vedea cum roata tramvaiului, fumegândă, se oprea la douăzeci de centimetri de chipul meu. Apoi totul s-a întunecat.

13

Am deschis ochii. Coloane din piatră groase ca nişte arbori se înălţau în semiîntuneric către o boltă golaşă. Raze subţiri de lumină prăfoasă cădeau în diagonală, insinuând şiruri nesfârşite de paturi mizere. Mici picături de apă se desprindeau de sus ca nişte lacrimi negre care explodau cu ecou când atingeau pardoseala. Semiîntunericul mirosea a mucegai şi a umezeală.

- Bine ai venit în purgatoriu.

M-am ridicat şi m-am răsucit ca să descopăr un bărbat îmbrăcat în zdrenţe, care citea un ziar la lumina unui felinar şi flutura un zâmbet căruia îi lipseau jumătate din dinţi. Coperta ziarului din mâna lui anunţa că generalul Primo de Rivera prelua toate puterile statului şi inaugura o dictatură de catifea pentru salvarea ţării de la catastrofa iminentă. Ziarul acela avea cel puţin şase ani.

- Unde mă aflu?

Omul mă privi pe deasupra ziarului, intrigat.

- La hotelul Ritz. Nu simţi după miros?

- Cum am ajuns aici?

- Făcut praf. Te-au adus azi-dimineaţă pe targă şi de atunci tot tragi la aghioase.

Mi-am pipăit haina şi am constatat că toţi banii pe care îi aveam la mine au dispărut.

- Ce ţi-e şi cu lumea asta, exclamă bărbatul dinaintea ştirilor din ziarul său. Se ştie că, în fazele cele mai avansate ale cretinismului, lipsa de idei se compensează cu excesul de ideologii.

- Cum se iese de aici?

- Dacă eşti aşa grăbit... Există două modalităţi, cea permanentă şi cea temporară. Cea permanentă

este pe acoperiş: un salt vârtos şi scapi dumneata de toată murdăria asta, pentru totdeauna. Ieşirea temporară e pe aici, prin fund, unde se îndreaptă aiuritul ăla cu pumnul ridicat, căruia îi cad pantalonii şi prezintă salutul revoluţionar tuturor trecătorilor. Însă, dacă ieşi pe acolo, mai devreme sau mai târziu vei reveni aici.

Omul cu ziarul mă privea amuzat, cu acea luciditate ce străluceşte doar din când în când în cazul nebunilor.

- Dumneata eşti cel care m-a furat?

- Bănuiala asta mă jigneşte. Când te-au adus aici, erai curat ca lacrima, iar eu nu accept decât titluri de valoare negociabile la bursă.

L-am lăsat pe acel lunatic în patul lui mizer, cu ziarul lui din urmă şi cu discursurile lui progresiste. Capul încă mi se învârtea şi cu greu izbuteam să fac patru paşi în linie dreaptă, dar am reuşit să ajung până la o uşă plasată în unul din pereţii laterali ai marii bolţi, care dădea spre nişte trepte. O lumină slabă părea să se strecoare dinspre înaltul scării. Am urcat patru sau cinci etaje, până când am simţit o adiere de aer proaspăt care intra printr-o uşă mare de la capătul scării. Am ieşit şi am priceput în sfârşit unde ajunsesem.