- Vreţi să spuneţi că nu există un alt mod de a rezolva treaba asta? îl întrebam eu pe şeful batalionului ce repara totul prin izbituri de ciocan.
Otilio, căci aşa se numea acel talent, îmi arăta planurile casei pe care administratorul mi le înmânase odată cu cheile, argumentând că de vină era casa, care era prost construită.
- Uitaţi-vă aici, îmi spunea el. Când lucrurile sunt prost făcute, atunci sunt prost făcute. Chiar acolo. Aici spune că aveţi un rezervor pe acoperiş. Ei bine, nu. Îl aveţi în curtea din spate.
- Şi ce contează? Rezervorul nu-i treaba dumitale, Otilio.
Te rog să te concentrezi pe problema curentului. Lumină. Nici robinete, nici ţevării. Lumină. Am nevoie de lumină.
- Dar toate se leagă. Ce ziceţi de galerie?
- Că n-are lumină.
- Potrivit planurilor, aici ar trebui să fie un perete de susţinere. Ei bine, colegul Remigio abia s-a atins cu ciocanul şi jumătate de zid s-a prăvălit peste noi. Cât despre camere, nici nu mai vorbesc.
După cum scrie aici, sala de la capătul culoarului are aproape patruzeci de metri pătraţi. Nici pomeneală. Dacă are măcar douăzeci, eu mă apuc să ţopăi de bucurie. Există un perete unde n-ar trebui să existe. Iar în privinţa gurilor de scurgere, ei bine, mai degrabă nu mai deschidem discuţia.
Nici una nu-i acolo unde se presupune că ar trebui să fie.
- Eşti sigur că ştii să citeşti planurile?
- Auziţi, sunt un profesionist. Ascultaţi-mă pe mine.
Casa asta e o mare bătaie de cap. Aici a făcut fiecare cum l-a tăiat capul.
- Va trebui să te descurci cu ce ai la îndemână. Fă minuni sau fă ce-ţi trece prin cap, dar vineri vreau pereţii acoperiţi, văruiţi şi să meargă lumina.
- Nu mă grăbiţi, fiindcă asta e o treabă de precizie.
Trebuie acţionat strategic.
- Şi ce ai de gând să faci?
- Mai întâi şi întâi, mergem să luăm micul dejun.
- Dar abia aţi sosit de o jumătate de oră.
- Domnule Martin, cu atitudinea asta n-o să ajungem nicăieri.
Calvarul muncilor şi lucrărilor s-a prelungit cu o săptămână peste termenul prevăzut, însă, chiar şi în prezenţa lui Otilio şi a escadronului său de făcut găuri unde nu era nevoie şi savurându-şi câte un mic dejun de două ceasuri şi jumătate, entuziasmul de a putea locui în sfârşit în acea casă la care visasem atâta vreme mi-ar fi permis să trăiesc acolo ani de zile cu lumânări şi lămpi cu gaz, dacă
trebuia. Am avut noroc de faptul că în cartierul Ribera se afla rezervorul spiritual şi material al meşteşugarilor de tot soiul, şi am găsit la o azvârlitură de băţ de noul meu domiciliu pe cineva care să-mi instaleze broaşte noi, care să nu mai semene cu cele de la Bastilia, precum şi aplice şi robinete după moda secolului XX. Ideea de a dispune de o linie telefonică nu mă convingea şi, după câte putusem asculta la radioul lui Vidal, ceea ce presa momentului numea noile mijloace de comunicare
în masă nu ţinuseră seama de mine atunci când îşi căutaseră publicul. Am hotărât că existenţa mea va fi una a cărţilor şi a tăcerii. Nu mi-am luat de la pensiune decât un schimb de haine şi caseta cu pistolul tatălui meu, singura amintire pe care o aveam de la el. Am împărţit restul hainelor şi obiectelor mele personale între ceilalţi subchiriaşi. Dacă mi-aş fi putut lăsa în urmă pielea şi memoria, aş fi făcut-o şi pe asta.
Mi-am petrecut întâia noapte oficială şi electrificată în casa cu turn în ziua când a apărut episodul inaugural din Oraşul blestemaţilor. Romanul era o intrigă imaginară pe care o ţesusem pe seama incendiului de la "El Ensueno" din anul 1903 şi a unei făpturi fantomatice care vrăjea străzile din Raval pe vremea aceea. Înainte să se usuce cerneala din acea primă ediţie, începusem deja să lucrez la al doilea roman din serie. După socotelile mele, pornind de la o bază de treizeci de zile de muncă
neîntreruptă în fiecare lună, Ignatius B. Samson trebuia să producă o medie de 6,66 pagini de manuscris util pe zi pentru a respecta termenii contractului, ceea ce era o nebunie, dar avea avantajul că nu-mi lăsa prea mult timp liber ca să-mi dau seama.
Abia am conştientizat că, odată cu trecerea zilelor, începusem să consum mai multă cafea şi ţigări decât oxigen. Pe măsură ce îl otrăveam, creierul meu părea că se transformă într-o maşină cu aburi care nu se va mai răci niciodată. Ignatius B. Samson era tânăr şi rezistent. Muncea toată noaptea şi cădea răpus de somn în zori, în puterea unor vise stranii în care literele de pe pagina prinsă în maşina de scris din camera de lucru se desprindeau de pe hârtie şi, ca nişte păianjeni de cerneală, se târau pe mâinile şi pe faţa lui, străbătându-i pielea şi cuibărindu-se în venele sale, până când îi acopereau inima de negru şi îi înceţoşau pupilele în băltoace de beznă. Petrecea săptămâni întregi aproape fără
să iasă din acea casă şi uita în ce zi a săptămânii sau în ce lună a anului se află. Nu dădeam atenţie durerilor de cap repetate care uneori mă asaltau brusc, ca şi când o daltă de metal mi-ar fi găurit ţeasta, arzându-mi vederea într-o străfulgerare de lumină albă. Mă obişnuisem să trăiesc cu un şuierat permanent în urechi, pe care doar freamătul vântului sau ploaia izbuteau să-l acopere. Uneori, când sudoarea aceea rece îmi acoperea faţa şi simţeam cum mâinile îmi tremură pe clapele maşinii Underwood, îmi spuneam că a doua zi mă voi duce la un doctor. Însă în acea zi exista întotdeauna o altă scenă şi o altă poveste de istorisit.
Se împlinea primul an din viaţa lui Ignatius B. Samson când, pentru a-l sărbători, m-am hotărât să-mi iau zi liberă şi să mă întâlnesc din nou cu soarele, cu briza şi cu străzile unui oraş prin care încetasem să mai păşesc pentru a mi-l închipui doar. M-am bărbierit, m-am aranjat şi mi-am îmbrăcat costumul cel mai bun şi mai prezentabil. Am lăsat deschise ferestrele camerei de lucru şi ale galeriei ca să se aerisească prin casă, iar ceaţa aceea deasă care devenise parfumul ei să se poată împrăştia în cele patru zări. Când am coborât în stradă, am găsit un plic mare lângă gura cutiei poştale.
Înăuntru, o foaie de pergament sigilat cu pecetea de ceară cu îngerul şi scrisă cu acea caligrafie aleasă în care se puteau citi următoarele:
Dragă David,
Voiam să fiu primul care te felicită în această nouă etapă a carierei dumitale. M-am bucuratenorm de lectura primelor episoade din Oraşul blestemaţilor. Nădăjduiesc că această mică atenţieîţi va fi pe plac.
Te rog să primeşti încă o dată expresia admiraţiei şi a dorinţei mele ca într-o bună zi destinelenoastre să se încrucişeze. Cu încredinţarea că aşa va fi, te salută cu afecţiune prietenul şi cititoruldumitale,
ANDREAS CORELLI
Atenţia era chiar exemplarul din Marile speranţe pe care domnul Sempere mi-l dăruise în copilărie, cel pe care i-l înapoiasem înainte să-l poată găsi tata şi care, când am vrut să-l recuperez după câţiva ani cu orice preţ, dispăruse cu câteva ceasuri înainte, în mâna unui străin. Am contemplat bucata aceea de hârtie care, într-o zi nu foarte îndepărtată, mi se păruse că avea în ea toată magia şi lumina din lume. Pe copertă încă se mai puteau desluşi urmele degetelor mele de copil pătate de sânge.
- Mulţumesc, am murmurat.
9
Domnul Sempere îşi puse ochelarii de precizie ca să examineze cartea. O aşeză pe o bucată de pânză întinsă pe masa lui de scris din spatele prăvăliei şi îndoi veioza pentru ca fasciculul de lumină
să se concentreze pe volum. Expertiza se prelungi preţ de câteva minute, timp în care am păstrat o tăcere religioasă. L-am observat cum îl răsfoia, îi mirosea filele, mângâia hârtia şi cotorul, cântărea volumul când cu o mână, când cu cealaltă şi, în cele din urmă, închidea coperta şi examina cu o lupă
urmele mânjite de sânge uscat pe care degetele mele le lăsaseră acolo cu doisprezece sau treisprezece ani în urmă.
- Incredibil, îngăimă el scoţându-şi ochelarii. E aceeaşi carte. Cum zici că ai recăpătat-o?
