- Fiica lui Manuel.
- Cristina.
- În sfârşit te aud că-i rosteşti numele.
- V-aţi ales o săptămână greşită ca să râdeţi de mine, don Pedro.
- Nu te uita la mine cu faţa aia de miel dus la tăiere. Tu chiar îţi închipui că Pedro Vidal va permite ca şleahta aia de mediocri constipaţi şi invidioşi să te azvârle în stradă fără să facă nimic?
- Un cuvânt de-al dumneavoastră la director ar fi schimbat lucrurile cu siguranţă.
- Ştiu. De aceea eu însumi i-am sugerat să te concedieze, zise Vidal.
M-am simţit ca şi cum tocmai mi-ar fi ars o scatoalcă.
- Mulţumesc din suflet pentru că m-aţi împins înainte, am improvizat eu.
- I-am spus să te concedieze fiindcă am ceva mult mai bun pentru tine.
- Cerşetoria?
- Necredinciosule. Chiar ieri am stat de vorbă despre tine cu doi asociaţi care tocmai au deschis o nouă editură şi sunt în căutare de sânge proaspăt, pe care să-l stoarcă şi să-l exploateze.
- Sună minunat.
- Ei sunt deja la curent cu Misterele Barcelonei şi sunt dispuşi să-ţi propună o ofertă în urma căreia vei fi un om făcut.
- Vorbiţi serios?
- Fireşte că vorbesc serios. Vor să le scrii un foileton în cea mai barocă, mai sângeroasă şi mai delirantă tradiţie de grand guignol, care să facă praf şi pulbere Misterele Barcelonei. Cred că e ocazia pe care o aşteptai. Le-am spus că le vei face o vizită şi că eşti gata să te pui imediat pe treabă.
Am suspinat adânc. Vidal îmi făcu cu ochiul şi mă îmbrăţişă.
7
În acest fel, la câteva luni după ce împlinisem douăzeci de ani, am primit şi am acceptat o ofertă de a scrie romane de aventuri, sub pseudonimul Ignatius B. Samson. Prin contract, mă angajam să predau în fiecare lună câte două sute de pagini de manuscris dactilografiat, pagini înţesate cu intrigi, asasinate din înalta societate, orori nenumărate din drojdia societăţii, iubiri ilicite între moşieri cruzi şi inflexibili şi domnişoare nutrind dorinţe inavuabile, şi tot soiul de aventuri de familie întortocheate, cu nişte fundaluri mai cleioase şi mai tulburi decât apa din port. Seria, pe care am hotărât s-o botez Oraşul blestemaţilor, urma să apară într-un volum lunar, în ediție cartonată, cu o copertă ilustrată în culori vii. În schimb, urma să primesc mai mulţi bani decât crezusem vreodată că
se pot câştiga făcând ceva care să-mi inspire respect, şi să nu am altă cenzură decât cea impusă
eventual de interesul cititorilor pe care voi fi ştiut să-i câştig de partea mea. Termenii ofertei mă
obligau să scriu sub anonimatul unui pseudonim extravagant, însă în acel moment mi s-a părut un preţ
foarte mic pe care trebuia să-l plătesc pentru a-mi putea câştiga existenţa în meseria pe care visasem dintotdeauna s-o practic. Urma să renunţ la vanitatea de a-mi vedea numele tipărit pe operă, însă nu şi la mine însumi şi la ceea ce eram.
[3]
Editorii mei erau doi cetăţeni pitoreşti pe nume Barrido şi Escobillas . Barrido, mărunţel, rotofei şi arborând mereu un zâmbet onctuos şi sibilinic, era creierul operaţiunii. Provenea din industria cârnaţilor şi, cu toate că nu citise mai mult de trei cărţi la viaţa lui, inclusiv catehismul şi cartea de telefon, era posedat de o cutezanţă proverbială în aranjarea registrelor contabile, pe care le mistifica, pentru investitorii săi, cu parade de ficţiune pe care tare ar fi vrut să le emuleze autorii pe care editura, aşa cum anticipase Vidal, îi escroca, îi exploata şi, în ultimă instanţă, îi arunca în stradă când vântul nu le mai sufla în pânze, ceea ce, mai devreme sau mai târziu, se petrecea întotdeauna.
Escobillas juca un rol complementar. Înalt, uscăţiv şi cu un aer vag ameninţător, se formase în comerţul de pompe funebre, iar de sub colonia ordinară cu care îşi uda părţile rușinoase părea să se strecoare mereu un vag damf de formol care îţi ridica părul măciucă. Îndatorirea lui era în esenţă
aceea a vechilului sinistru, cu biciul în mână, dispus să facă treaba murdară pentru care Barrido, prin firea sa mai surâzătoare şi prin înclinaţia sa nu prea atletică, prezenta mai puţine aptitudini. Un adevărat menage-a-trois era completat de secretara sa, Herminia, care îl urma pretutindeni ca un câine credincios şi pe care toată lumea o poreclea Otravă, fiindcă, în ciuda înfăţişării sale de mironosiţă, te puteai încrede în ea la fel de bine ca într-un şarpe cu clopoţei în călduri.
Lăsând politeţea la o parte, eu încercam să-i văd cât mai puţin posibil. Relaţia noastră era una strict comercială şi nici una din părți nu simțea o prea mare dorință de a perturba protocolul stabilit: Îmi propusesem să profit de această şansă şi să muncesc din greu ca să-i dovedesc lui Vidal, şi mie însumi, că mă luptam pentru a-i merita ajutorul şi încrederea. Cu banii abia obţinuţi, am părăsit pensiunea donei Carmen în căutarea unor orizonturi mai confortabile. De mult pusesem ochii pe o casă mare, cu aer monumental, aflată pe strada Flassaders la numărul 30, la o azvârlitură de băţ de cartierul Born, casă prin faţa căreia trecusem ani de zile când plecam şi când mă întorceam între ziar şi pensiune. Proprietatea, terminată cu un turn ce răsărea dintr-o faţadă lucrată cu reliefuri şi garguie, era închisă de ani de zile,! ar poarta era ferecată cu lanţuri şi lacăte roase de rugină. În pofida aspectului său funebru şi colosal, ori poate tocmai din acest motiv, ideea de a ajunge să locuiesc
acolo stârnea în sinea mea acel desfrâu al ideilor nerecomandabile. În alte împrejurări aş fi presupus că un asemenea loc îmi depăşea cu mult anemicul buget, însă anii îndelungi de părăsire şi uitare la care păream condamnat m-au făcut să nutresc speranţa că, dacă nimeni altcineva nu dorea acel loc, poate că proprietarii săi aveau să-mi accepte oferta.
Întrebând prin cartier, am reuşit să aflu că această casă nu mai era locuită de mulţi ani de zile şi că
proprietatea era în mâna unui administrator pe nume Vicenc Clave, care îşi avea biroul în strada Comercio, vizavi de piaţă. Clave era un domn de şcoală veche, căruia îi plăcea să se îmbrace ca sculpturile de primari şi de părinţi ai patriei pe care le găseşti la intrările în Parc de la Ciutadella şi care, cum coborai garda cât de cât, se lansa în nişte elanuri retorice care nu ocoleau nici divinul, nici omenescul.
- Carevasăzică dumneata eşti scriitor. Atunci ascultă la mine - ţi-aş putea istorisi nişte poveşti care ţi-ar prinde bine pentru nişte cărţi.
- Nu mă îndoiesc. De ce nu începeţi prin a-mi istorisi povestea casei din strada Flassaders, numărul 30?
Clave adoptă o expresie de mască greacă.
- Casa cu turn?
- Întocmai.
- Crede-mă, tinere, n-ai vrea dumneata să locuieşti acolo.
- De ce nu?
Clave îşi coborî vocea şi, murmurând ca şi când s-ar fi temut să nu-l audă pereţii, rosti pe un ton funebru şi sentenţios: - Casa aceea are ceva necurat. Eu am vizitat-o când am mers cu notarul s-o sigilăm şi pot să te asigur că partea veche a cimitirului de la Montjuic e mai veselă. A stat goală de atunci. Locul are amintiri neplăcute. Nimeni n-o vrea.
- Amintirile ei nu pot fi mai neplăcute decât ale mele şi, în orice caz, cu siguranţă vor scădea preţul cerut pentru ea.
