- Făcut praf. Te-au adus azi-dimineaţă pe targă şi de atunci tot tragi la aghioase.
Mi-am pipăit haina şi am constatat că toţi banii pe care îi aveam la mine au dispărut.
- Ce ţi-e şi cu lumea asta, exclamă bărbatul dinaintea ştirilor din ziarul său. Se ştie că, în fazele cele mai avansate ale cretinismului, lipsa de idei se compensează cu excesul de ideologii.
- Cum se iese de aici?
- Dacă eşti aşa grăbit... Există două modalităţi, cea permanentă şi cea temporară. Cea permanentă
este pe acoperiş: un salt vârtos şi scapi dumneata de toată murdăria asta, pentru totdeauna. Ieşirea temporară e pe aici, prin fund, unde se îndreaptă aiuritul ăla cu pumnul ridicat, căruia îi cad pantalonii şi prezintă salutul revoluţionar tuturor trecătorilor. Însă, dacă ieşi pe acolo, mai devreme sau mai târziu vei reveni aici.
Omul cu ziarul mă privea amuzat, cu acea luciditate ce străluceşte doar din când în când în cazul nebunilor.
- Dumneata eşti cel care m-a furat?
- Bănuiala asta mă jigneşte. Când te-au adus aici, erai curat ca lacrima, iar eu nu accept decât titluri de valoare negociabile la bursă.
L-am lăsat pe acel lunatic în patul lui mizer, cu ziarul lui din urmă şi cu discursurile lui progresiste. Capul încă mi se învârtea şi cu greu izbuteam să fac patru paşi în linie dreaptă, dar am reuşit să ajung până la o uşă plasată în unul din pereţii laterali ai marii bolţi, care dădea spre nişte trepte. O lumină slabă părea să se strecoare dinspre înaltul scării. Am urcat patru sau cinci etaje, până când am simţit o adiere de aer proaspăt care intra printr-o uşă mare de la capătul scării. Am ieşit şi am priceput în sfârşit unde ajunsesem.
În faţa mea se întindea un lac suspendat deasupra copacilor din Parc de la Ciutadella. Soarele începea să apună deasupra oraşului şi apele acoperite de alge se unduiau ca un vin revărsat. Clădirea Rezervorului de Apă avea aspectul unui castel grosolan sau al unei închisori. Fusese construit pentru
a aproviziona cu apă pavilioanele Expoziţiei Universale din 1888, însă cu timpul măruntaiele sale de catedrală laică sfârşiseră prin a servi drept adăpost muribunzilor şi săracilor care nu aveau alt loc unde să se refugieze atunci când noaptea şi frigul se înăspreau. Uriaşul bazin de apă suspendat pe terasa de pe acoperiş era acum un lac nămolos şi tulbure care secătuia încetul cu încetul prin crăpăturile clădirii.
Atunci am observat figura postată la unul din capetele terasei. Ca şi când simplul contact al privirii mele l-ar fi alertat, s-a răsucit brusc pe călcâie şi m-a privit. Încă mă simţeam destul de năucit şi vederea îmi era înceţoşată, însă mi s-a părut că văd cum figura se apropie. O făcea prea repede, ca şi cum picioarele nu i-ar fi atins solul în mers şi s-ar fi deplasat prin nişte scuturături bruşte şi prea iuţi ca să le surprinzi cu privirea. Abia îi puteam distinge chipul împotriva luminii, însă am putut desluşi că era vorba de un domn cu ochii negri şi strălucitori ce păreau prea mari pentru chipul lui. Cu cât mai aproape se afla de mine, cu atât mai mult aveam impresia că silueta lui se alungea şi creștea în statură. Am simțit un frison când l-am văzut cum înaintează şi am făcut câţiva paşi în spate, fără să-mi dau seama că mă îndrept spre marginea lacului. Mi-am simţit picioarele pierzând contactul cu uscatul şi începusem deja să cad pe spate în apele întunecate ale bazinului când străinul m-a ţinut de un braţ.
M-a tras cu blândeţe şi m-a condus înapoi pe teren sigur. M-am aşezat pe una din băncile plasate în jurul bazinului şi am respirat adânc. Mi-am ridicat privirea şi l-am văzut pentru prima oară limpede.
Ochii îi erau de mărime normală, avea aceeaşi statură ca şi mine, iar paşii şi gesturile îi erau ca ale oricărui alt domn. Avea o expresie amabilă şi liniştitoare.
- Mulţumesc, am zis eu.
- E totul bine?
- Da. E doar o ameţeală.
Străinul se aşeză lângă mine. Era îmbrăcat într-un costum din trei piese închis la culoare, de o croială superioară şi împodobit cu o mică broşă argintie pe reverul hainei, un înger cu aripile deschise care mi-a părut ciudat de familiar. Mi-am dat seama că prezenţa unui domn gătit atât de impecabil pe terasa aceea era ceva oarecum neobişnuit. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, străinul îmi zâmbi:
- Sper că nu te-am alarmat, începu el. Presupun că nu te aşteptai să întâlneşti pe nimeni aici, sus.
L-am privit, perplex. Mi-am zărit reflexul chipului în pupilele lui negre, care se dilatau ca o pată
de cerneală pe hârtie.
- Pot să vă întreb ce vă aduce aici?
- Acelaşi lucru ca şi pe dumneata: marile speranţe.
- Andreas Corelli, am murmurat eu.
Chipul i se lumină.
- Cât de mare plăcere îmi face să te pot saluta în sfârşit personal, prietene.
Vorbea cu un uşor accent, pe care nu l-am putut stabili.
Instinctul îmi spunea să mă ridic şi să plec cât mai iute, înainte ca străinul acela să mai rostească
vreun cuvânt, însă în glasul lui, în privirea lui exista ceva ce transmitea seninătate şi încredere. Am preferat să nu mă mai întreb de unde ar fi putut şti că mă va găsi acolo când nici măcar eu însumi nu ştiam unde mă aflu. Sunetul cuvintelor şi lumina ochilor lui mă întăreau. Mi-a întins mâna şi i-am strâns-o. Zâmbetul său promitea un paradis pierdut.
- Presupun că ar trebui să vă mulţumesc pentru toate amabilităţile pe care le-aţi avut cu mine de-a lungul anilor, domnule Corelli. Mă tem că vă sunt îndatorat.
- Nicidecum. Eu sunt cel îndatorat, prietene, şi eu trebuie să-mi cer iertare că te abordez astfel, într-un loc şi într-un moment atât de nepotrivite, dar mărturisesc că de mult voiam să stau de vorbă cu dumneata şi nu izbuteam să găsesc prilejul.
- Atunci, ce pot face pentru dumneavoastră? am întrebat eu.
- Vreau să lucrezi pentru mine.
- Poftim?
- Vreau să scrii pentru mine.
- Bineînţeles. Uitasem că sunteţi editor.
Străinul râse. Avea un râs dulce, de copil care n-a spart niciodată o farfurie.
- Cel mai bun dintre toţi. Editorul care a aşteptat toată viaţa. Editorul care te va face pe dumneata nemuritor.
Străinul îmi întinse una din cărţile lui de vizită, identică cu cea pe care încă o mai păstram şi pe care o găsisem în mână atunci când m-am trezit din visul meu cu Chloe.
