Poate că se aştepta să izbucnesc în aplauze - dar când a văzut că tac în continuare şi-a continuat expunerea fără să mai zăbovească.
- De aceea vreau să-ţi propun următorul lucru: ia-ţi dumneata şase luni, sau nouă, dacă e nevoie, şi închide-te în camera de lucru ca să-ţi scrii marele roman al vieţii. Când va fi gata, ni-l aduci şi noi îl vom publica cu numele dumitale, jucând la totul sau nimic. Fiindcă suntem de partea dumitale.
L-am privit întâi pe Barrido şi apoi pe Escobillas. Otravă era pe punctul de a izbucni în plâns de emoţie.
- Bineînţeles, fără avans, preciză Escobillas. Barrido bătu euforic aerul cu palma.
- Ce zici?
Am început să lucrez chiar în ziua aceea. Planul meu era pe cât de simplu, pe atât de nesăbuit. Ziua urma să rescriu cartea lui Vidal, iar noaptea să lucrez la a mea. Urma să frec şi pe faţă, şi pe dos toate şiretlicurile învăţate de la Ignatius B. Samson şi să le pun în slujba puţinelor lucruri demne şi decente care îmi mai rămăseseră în inimă, dacă într-adevăr îmi mai rămăseseră. Aveam să scriu din recunoştinţă, din disperare şi din vanitate. Aveam să scriu mai ales pentru Cristina, ca să-i demonstrez că şi eu eram capabil să-mi plătesc datoria faţă de Vidal şi că David Martin, deşi se afla în pragul morţii, îşi câştigase dreptul de o privi în ochi fără să se ruşineze de speranţele lui ridicole.
N-am mai revenit pentru consultație la doctorul Trias.
Nu-i vedeam rostul. În ziua când nu voi mai putea să mai scriu un cuvânt, şi nici să mi-l imaginez, voi fi fost primul care să-şi dea seama. Farmacistul meu de încredere şi prea puţin scrupulos îmi făcea rost, fără să pună întrebări, de oricâte pastile de codeină îi ceream şi, uneori, de câte un alt deliciu care îmi lua foc în vene şi îmi dinamita totul, de la durere la conştiinţă. N-am zis nimănui de vizita mea la medic, şi nici de rezultatul analizelor.
Strictul necesar mi-l asigura comanda săptămânală expediată de la "Can Gispert", un formidabil magazin de produse coloniale de pe strada Mirallers, în spatele catedralei Santa Maria del Mar.
Comanda era mereu aceeaşi. Mi-o aducea de obicei fiica patronilor, o fată care stătea şi mă privea ca o căprioară speriată când o invitam să intre în antreu şi o lăsam să aştepte cât plecam să caut banii ca să-i plătesc.
- Asta-i pentru tatăl tău, iar asta-i pentru tine. Întotdeauna îi dădeam bacşiş zece centime, pe care le accepta în tăcere. În fiecare săptămână fata îmi bătea din nou la uşă cu comanda, şi în fiecare săptămână îi plăteam şi îi dădeam un bacşiş de zece centime. Timp de nouă luni şi o zi, cât avea să-mi ia scrierea acelei singure cărţi ce urma să-mi poarte numele, fata aceea al cărei nume nu-l ştiam şi al cărei chip îl uitam în fiecare săptămână, până când mă pomeneam din nou cu ea în prag, a fost persoana pe care am văzut-o cel mai adesea.
Cristina a încetat să mai vină neanunțată la întâlnirile noastre din fiecare după-amiază. Începeam să mă tem că Vidal ne sesizase stratagema când, într-o după-amiază în care o aşteptam după aproape o săptămână de absenţă, am deschis uşa crezând că era ea şi m-am pomenit cu Pep, unul din servitorii de la Vila Helius. Îmi aducea din partea Cristinei un pachet sigilat cu grijă, conţinând manuscrisul complet al lui Vidal. Pep mi-a explicat că tatăl Cristinei a suferit un anevrism care l-a lăsat practic invalid şi că ea l-a dus într-un sanatoriu din Pirinei, la Puigcerda, unde pesemne era un doctor tânăr, expert în tratarea acestor afecţiuni.
- Senior Vidal s-a ocupat de toate, îmi explică Pep. Nu s-a uitat la bani.
Vidal nu-şi uita niciodată servitorii, m-am gândit eu, nu fără o anumită amărăciune.
- Mi-a cerut să vă predau asta personal. Şi să nu spun nimic nimănui.
Băiatul îmi înmână pachetul, uşurat că se descotoroseşte de acel obiect misterios.
- Ţi-a lăsat vreo adresă unde ar putea fi găsită la nevoie?
- Nu, domnule Martin. Tot ce ştiu este că tatăl domnişoarei Cristina e internat într-un loc numit Vila San Antonio.
Câteva zile mai târziu, Vidal mi-a făcut una din vizitele lui improvizate şi a rămas la mine toată
după-amiaza, bându-mi anasonul, fumându-mi ţigările şi vorbindu-mi despre ce nenorocire păţise
şoferul său.
- Nu-mi vine să cred. Un om tare ca un stejar - şi, fulgerător, cade lat şi nici nu mai ştie cum îl cheamă.
- Cristina cum se simte?
- Îţi poţi imagina. Maică-sa a murit cu ani în urmă şi Manuel e singura familie care i-a mai rămas.
Şi-a luat cu ea un album cu fotografii de familie şi i le arată în fiecare zi bietului om, să vadă dacă-şi mai aminteşte ceva.
În timp ce Vidal vorbea, romanul lui - sau ar trebui să spun al meu - zăcea într-un teanc de foi cu faţa în jos pe masa din galerie, la o jumătate de metru de mâna lui. Mi-a povestit că, în absenţa lui Manuel, a insistat ca Pep - pe cât se pare un bun călăreţ - să-şi însuşească în profunzime arta şofatului, însă tânărul, deocamdată, era un dezastru.
- Lăsaţi-i timp. Un automobil nu-i un cal. Tot secretule să exersezi.
- Acum, că tot ai pomenit, pe tine Manuel te-a învăţat să conduci, nu-i aşa?
- Puţin, am recunoscut eu. Şi nu-i aşa de uşor cum pare.
- Dacă romanul ăsta la care lucrezi acum nu se vinde, poţi deveni oricând şoferul meu.
- Să nu-l îngropăm pe bietul Manuel de pe acum, don Pedro.
- A fost o remarcă de prost gust, recunoscu Vidal. Îmi pare rău.
- Şi romanul dumneavoastră, don Pedro?
- E pe drumul cel bun. Cristina a luat cu ea la Puigcerda manuscrisul final ca să-l treacă pe curat şi să-l aranjeze în pagină cât timp stă cu taică-său.
- Mă bucur că vă văd mulţumit. Vidal zâmbi, triumfător, - Cred că va fi ceva măreţ, zise el. După
atâtea luni pe care le credeam pierdute, am recitit primele cincizeci de pagini pe care Cristina le-a trecut pe curat şi am fost surprins de mine însumi. Cred că şi pe tine o să te surprindă. Se vede treaba că încă mai am câteva trucuri să te învăţ.
- Nu m-am îndoit niciodată, don Pedro.
În acea după-amiază, Vidal bea mai mult ca de obicei.
Peste ani, mă deprinsesem să-i citesc evantaiul de nelinişti şi de rezerve şi am bănuit că vizita lui nu era doar una de politeţe. După ce a terminat proviziile de anason, i-am pus un pahar plin cu coniac şi am aşteptat.
- David, există unele lucruri despre care tu şi cu mine n-am vorbit niciodată...
- Despre fotbal, de pildă.
- Vorbesc serios.
- Vă ascult, don Pedro.
Mă privi îndelung, şovăind.
- Eu am încercat dintotdeauna să fiu un prieten bun pentru tine, David. Ştii asta, nu-i aşa?
- Aţi fost mult mai mult decât atât, don Pedro. Ştiu asta şi o ştiţi şi dumneavoastră.
- Uneori mă întreb dacă n-ar fi trebuit să fiu mai onest cu tine.
- În ce privinţă?
Vidal îşi cufundă privirea în paharul de coniac.
- Există unele lucruri pe care nu ţi le-am spus niciodată, David. Lucruri despre care poate că ar fi trebuit să-ţi vorbesc cu ani în urmă...
