- Există. Există multe lucruri pe care le putem face ca să vă alinăm durerea şi să vă garantăm maximum de confort şi linişte ...
- Dar voi muri.
- Da.
- În curând.
- E posibil.
Am zâmbit discret. Chiar şi veştile cele mai proaste sunt o alinare atunci când nu fac altceva decât să confirme un lucru pe care îl ştiai, deşi nu voiai să-l ştii.
- Am douăzeci şi opt de ani, am zis fără să ştiu prea bine de ce.
- Îmi pare rău, domnule Martin. Aş fi vrut să vă dau alte veşti.
Am simţit că în sfârşit mărturisise o minciună sau un păcat minor şi că povara remuşcării i se ridica dintr-odată.
- Cât timp mi-a mai rămas?
- E greu de stabilit cu exactitate. Aş spune că un an, cel mult un an şi jumătate.
Tonul său lăsa să se înţeleagă că acest pronostic era mai mult decât optimist.
- Şi din anul ăsta, sau cât o fi, cât timp credeţi că îmi pot păstra capacitatea de a lucra şi de a mă
descurca singur?
- Sunteţi scriitor şi lucraţi cu creierul. Din păcate, chiar acolo e localizată problema şi chiar acolo vor apărea mai întâi unele limitări.
- Limitări nu-i un termen medical, domnule doctor.
- De regulă, pe măsură ce boala avansează, simptomele pe care le-aţi înregistrat se manifestă tot mai intens şi mai frecvent şi, la un moment dat, va trebui să vă internaţi într-un spital ca să ne putem asuma îngrijirea dumneavoastră.
- Nu voi putea să scriu.
- Nu veţi putea nici măcar să vă gândiţi să scrieţi.
- Cât timp?
- Nu știu. Nouă sau zece luni. Poate mai mult, poate mai puţin. Îmi pare tare rău, domnule Martin.
Am încuviinţat şi m-am ridicat. Îmi tremurau mâinile şi n-aveam aer.
- Domnule Martin, înţeleg că aveţi nevoie de timp ca să vă gândiţi la tot ce v-am spus, dar e important să luăm măsuri cât mai repede.
- Nu pot să mor deocamdată, domnule doctor. Încă nu pot. Mai am de făcut câteva lucruri. După
aceea, voi avea toată viaţa la dispoziţie ca să pot muri.
15
Chiar în acea noapte, am urcat în camera de lucru din casa cu turn şi m-am aşezat în faţa maşinii de scris, deşi ştiam că inspiraţia îmi secătuise. Ferestrele erau larg deschise, însă Barcelona nu mai voia să-mi povestească nimic şi n-am fost în stare să umplu nici măcar o pagină. Tot ce eram capabil să
plăsmuiesc mi se părea banal şi găunos. Îmi era suficient să-mi recitesc cuvintele ca să pricep că nu prea meritau să consum tuşul. Nu mai eram capabil să aud acea muzică desprinsă dintr-un fragment de proză decentă. Puţin câte puţin, ca o otravă lentă şi plăcută, cuvintele lui Andreas Corelli au început să-mi picure în minte.
Mai aveam cel puţin o sută de pagini ca să termin acel al nu ştiu câtelea episod din aventurile rocamboleşti care rotunjiseră atât de mult buzunarele lui Barrido şi Escobillas, însă chiar în clipa aceea am ştiut că nu-l voi mai termina. Ignatius B. Samson rămăsese întins pe şine în faţa tramvaiului, vlăguit, iar sufletul său secătuise în prea multe pagini care n-ar fi trebuit să vadă niciodată lumina tiparului. Dar înainte să mă părăsească, îmi lăsase ultima lui dorinţă. Să-l înmormântez fără
ceremonii şi, măcar 9 dată în viaţă, să am curajul de a-mi folosi glasul propriu. Îmi lăsa moştenire considerabilul său arsenal de fum şi lumini. Şi mă ruga să-l las să plece, fiindcă el se născuse pentru a fi uitat.
Am luat paginile pe care apucasem să le scriu din ultimul lui roman şi le-am dat foc, simţind cum mi se ia câte o piatră de pe inimă odată cu fiecare pagină pe care o dădeam flăcărilor. O briză umedă
şi călduroasă sufla în acea noapte peste acoperişuri şi, intrând prin ferestrele mele, a luat cu sine cenuşa lui Ignatius B. Samson şi a împrăştiat-o pe străduţele oraşului vechi de unde, chiar dacă
vorbele sale aveau să se piardă pentru totdeauna şi numele său avea să dispară din memoria celor mai fideli cititori, el nu va pleca niciodată.
A doua zi m-am prezentat la sediul lui Barrido şi Escobillas.
Secretara era nouă, aproape o copiliţă, şi nu m-a recunoscut.
- Cum vă numiţi?
- Hugo, Victor.
Secretara zâmbi şi conectă centrala telefonică pentru a o
anunţa pe Herminia.
- Doamnă Herminia, a venit domnul Victor Hugo, care doreşte să-l vadă pe domnul Barrido.
