- Cred că ştiu ce ţi se întâmplă, Martin. Dumneata eşti epuizat. De ani de zile îţi storci creierii fără
odihnă, lucru pentru care această editură îţi mulţumeşte şi te preţuieşte, şi ai nevoie de o perioadă de respiro. Şi te înţeleg. Il înţelegem, nu-i aşa?
Barrido îi privi pe Escobillas şi pe Otravă, care începură să încuviinţeze cu o expresie gravă.
- Dumneata eşti un artist şi vrei să faci artă, literatură înaltă, ceva care să-ţi izvorască din inimă şi care să-ţi înscrie numele cu litere de aur pe treptele istoriei universale.
- Aşa cum puneţi dumneavoastră problema sună ridicol, am zis eu.
- Fiindcă aşa şi este, interveni Escobillas.
- Ba nu, nu este, i-o reteză Barrido. E omeneşte. Iar noi suntem oameni. Eu, asociatul meu şi Herminia, care, fiind femeie şi o fiinţă sensibilă şi delicată, e cea mai umană dintre toţi, nu-i aşa, Herminia?
- Cât se poate de umană, conveni Otravă.
- Şi, cum suntem oameni, te înţelegem şi vrem să te sprijinim. Fiindcă suntem mândri de dumneata şi suntem convinşi că succesele dumitale vor fi şi ale noastre, şi fiindcă în această editură, la urma urmei, ceea ce contează sunt oamenii şi nu cifrele.
După ce-şi termină discursul, Barrido făcu o pauză teatrală.
Poate că se aştepta să izbucnesc în aplauze - dar când a văzut că tac în continuare şi-a continuat expunerea fără să mai zăbovească.
- De aceea vreau să-ţi propun următorul lucru: ia-ţi dumneata şase luni, sau nouă, dacă e nevoie, şi închide-te în camera de lucru ca să-ţi scrii marele roman al vieţii. Când va fi gata, ni-l aduci şi noi îl vom publica cu numele dumitale, jucând la totul sau nimic. Fiindcă suntem de partea dumitale.
L-am privit întâi pe Barrido şi apoi pe Escobillas. Otravă era pe punctul de a izbucni în plâns de emoţie.
- Bineînţeles, fără avans, preciză Escobillas. Barrido bătu euforic aerul cu palma.
- Ce zici?
Am început să lucrez chiar în ziua aceea. Planul meu era pe cât de simplu, pe atât de nesăbuit. Ziua urma să rescriu cartea lui Vidal, iar noaptea să lucrez la a mea. Urma să frec şi pe faţă, şi pe dos toate şiretlicurile învăţate de la Ignatius B. Samson şi să le pun în slujba puţinelor lucruri demne şi decente care îmi mai rămăseseră în inimă, dacă într-adevăr îmi mai rămăseseră. Aveam să scriu din recunoştinţă, din disperare şi din vanitate. Aveam să scriu mai ales pentru Cristina, ca să-i demonstrez că şi eu eram capabil să-mi plătesc datoria faţă de Vidal şi că David Martin, deşi se afla în pragul morţii, îşi câştigase dreptul de o privi în ochi fără să se ruşineze de speranţele lui ridicole.
N-am mai revenit pentru consultație la doctorul Trias.
Nu-i vedeam rostul. În ziua când nu voi mai putea să mai scriu un cuvânt, şi nici să mi-l imaginez, voi fi fost primul care să-şi dea seama. Farmacistul meu de încredere şi prea puţin scrupulos îmi făcea rost, fără să pună întrebări, de oricâte pastile de codeină îi ceream şi, uneori, de câte un alt deliciu care îmi lua foc în vene şi îmi dinamita totul, de la durere la conştiinţă. N-am zis nimănui de vizita mea la medic, şi nici de rezultatul analizelor.
Strictul necesar mi-l asigura comanda săptămânală expediată de la "Can Gispert", un formidabil magazin de produse coloniale de pe strada Mirallers, în spatele catedralei Santa Maria del Mar.
Comanda era mereu aceeaşi. Mi-o aducea de obicei fiica patronilor, o fată care stătea şi mă privea ca o căprioară speriată când o invitam să intre în antreu şi o lăsam să aştepte cât plecam să caut banii ca să-i plătesc.
- Asta-i pentru tatăl tău, iar asta-i pentru tine. Întotdeauna îi dădeam bacşiş zece centime, pe care le accepta în tăcere. În fiecare săptămână fata îmi bătea din nou la uşă cu comanda, şi în fiecare săptămână îi plăteam şi îi dădeam un bacşiş de zece centime. Timp de nouă luni şi o zi, cât avea să-mi ia scrierea acelei singure cărţi ce urma să-mi poarte numele, fata aceea al cărei nume nu-l ştiam şi al cărei chip îl uitam în fiecare săptămână, până când mă pomeneam din nou cu ea în prag, a fost persoana pe care am văzut-o cel mai adesea.
Cristina a încetat să mai vină neanunțată la întâlnirile noastre din fiecare după-amiază. Începeam să mă tem că Vidal ne sesizase stratagema când, într-o după-amiază în care o aşteptam după aproape o săptămână de absenţă, am deschis uşa crezând că era ea şi m-am pomenit cu Pep, unul din servitorii de la Vila Helius. Îmi aducea din partea Cristinei un pachet sigilat cu grijă, conţinând manuscrisul complet al lui Vidal. Pep mi-a explicat că tatăl Cristinei a suferit un anevrism care l-a lăsat practic invalid şi că ea l-a dus într-un sanatoriu din Pirinei, la Puigcerda, unde pesemne era un doctor tânăr, expert în tratarea acestor afecţiuni.
- Senior Vidal s-a ocupat de toate, îmi explică Pep. Nu s-a uitat la bani.
Vidal nu-şi uita niciodată servitorii, m-am gândit eu, nu fără o anumită amărăciune.
- Mi-a cerut să vă predau asta personal. Şi să nu spun nimic nimănui.
Băiatul îmi înmână pachetul, uşurat că se descotoroseşte de acel obiect misterios.
- Ţi-a lăsat vreo adresă unde ar putea fi găsită la nevoie?
- Nu, domnule Martin. Tot ce ştiu este că tatăl domnişoarei Cristina e internat într-un loc numit Vila San Antonio.
Câteva zile mai târziu, Vidal mi-a făcut una din vizitele lui improvizate şi a rămas la mine toată
după-amiaza, bându-mi anasonul, fumându-mi ţigările şi vorbindu-mi despre ce nenorocire păţise
şoferul său.
- Nu-mi vine să cred. Un om tare ca un stejar - şi, fulgerător, cade lat şi nici nu mai ştie cum îl cheamă.
- Cristina cum se simte?
- Îţi poţi imagina. Maică-sa a murit cu ani în urmă şi Manuel e singura familie care i-a mai rămas.
Şi-a luat cu ea un album cu fotografii de familie şi i le arată în fiecare zi bietului om, să vadă dacă-şi mai aminteşte ceva.
În timp ce Vidal vorbea, romanul lui - sau ar trebui să spun al meu - zăcea într-un teanc de foi cu faţa în jos pe masa din galerie, la o jumătate de metru de mâna lui. Mi-a povestit că, în absenţa lui Manuel, a insistat ca Pep - pe cât se pare un bun călăreţ - să-şi însuşească în profunzime arta şofatului, însă tânărul, deocamdată, era un dezastru.
- Lăsaţi-i timp. Un automobil nu-i un cal. Tot secretule să exersezi.
- Acum, că tot ai pomenit, pe tine Manuel te-a învăţat să conduci, nu-i aşa?
- Puţin, am recunoscut eu. Şi nu-i aşa de uşor cum pare.
- Dacă romanul ăsta la care lucrezi acum nu se vinde, poţi deveni oricând şoferul meu.
