Prima era a lui Pep, noul şofer al lui Vidal. Îmi aducea un mesaj din partea stăpânului, prin care mă convoca la un prânz la "Maison Doree", fără îndoială acea masă festivă pe care mi-o promisese cu ceva timp în urmă. Pep părea încurcat şi dornic să plece cât mai repede. Aerul de complicitate pe care obişnuia să-l aibă cu mine se evaporase. N-a vrut să intre, ci a preferat să aştepte pe palier. Mi-a întins mesajul scris de Vidal abia privindu-mă în ochi şi, imediat ce i-am zis că o să vin, a plecat fără să mai salute.
A doua vizită, o jumătate de ceas mai târziu, i-a adus la uşa mea pe cei doi editori ai mei, însoţiţi de un domn cu o înfăţişare rigidă şi cu o privire pătrunzătoare, care s-a prezentat ca fiind avocatul lor. Acest trio formidabil afişa o expresie între doliu şi beligeranţă care nu lăsa loc de îndoieli cu privire la natura situaţiei. I-am invitat să intre în galerie, unde s-au aşezat pe rând, aliniaţi de la stânga la dreapta pe sofa, în ordinea descrescătoare a înălţimii.
- Pot să vă ofer ceva? Un păhărel de cianură?
Nu speram un zâmbet şi nici nu l-am obţinut. După o scurtă introducere a lui Barrido referitoare la pierderile cumplite pe care dezastrul creat de eşecul Paşilor cerului urma să le provoace editurii, avocatul a trecut la o expunere sumară în care, mai pe înţelesul tuturor, mi-a spus, nici mai mult, nici mai puţin, că, dacă nu reveneam la muncă în ipostaza mea de Ignatius B. Samson şi nu predam un manuscris din Oraşul blestemaţilor într-o lună şi jumătate, mă vor da în judecată pentru nerespectarea contractului, daune, prejudicii şi încă cinci sau şase termeni juridici care mi-au scăpat, fiindcă deja nu mai eram atent. Nu toate veștile erau proaste. În ciuda neplăcerilor iscate de purtarea mea, Barrido şi Escobillas găsiseră în inima lor o perlă de generozitate cu care să netezească
asperităţile şi să pună bazele unei noi legături întemeiate pe prietenie şi profit.
- Dacă doreşti, poţi cumpăra la un cost preferenţial de şaptezeci la sută din preţul de vânzare toate exemplarele rămase din Paşii cerului, întrucât am constatat deja că pentru acest titlu nu există cerere şi ne va fi imposibil să le includem în tirajul următor, explică Escobillas.
- De ce nu-mi înapoiaţi drepturile? Una peste alta, n-aţi plătit un sfanţ pentru ea şi n-aveţi de gând să încercaţi să vindeți nici măcar un exemplar.
- Nu putem face asta, prietene, nuanţă Barrido. Cu toate că nu s-a concretizat nici un acont către dumneata personal, editarea a presupus o investiţie extrem de importantă pentru editură, iar contractul pe care l-ai semnat este pe douăzeci de ani, cu posibilitatea de a fi prelungit în mod automat în acelaşi condiţii în cazul în care editura se hotărăşte să-şi exercite dreptul legitim. Te rog să înţelegi că trebuie să căpătăm şi noi ceva. Nu se poate ca totul să-i revină autorului.
După încheierea acestui discurs, i-am poftit pe cei trei domni să se îndrepte spre ieşire, fie pe propriile lor picioare, fie în şuturi, la alegere. Înainte să le închid uşa în nas, Escobillas a ţinut să-mi azvârle una din privirile lui de deochi.
- Vrem un răspuns într-o săptămână, sau eşti un om terminat, îngăimă el.
- Într-o săptămână, dumneata şi imbecilul de asociat al dumitale veţi fi morţi, am replicat cu calm, fără să ştiu prea bine de ce am rostit aceste cuvinte.
Mi-am petrecut restul dimineţii contemplând pereţii, până când clopotele de la Santa Maria mi-au
amintit că se apropie ora întâlnirii mele cu don Pedro Vidal.
Mă aştepta la cea mai bună masă din sală, jucându-se cu un pahar de vin alb în mâini şi ascultându-l pe pianistul care mângâia o piesă de Enrique Granados cu degete de catifea. Când m-a zărit, s-a ridicat şi mi-a întins mâna.
- Felicitări, i-am zis.
Vidal a zâmbit imperturbabil şi a aşteptat să mă aşez eu ca să ia loc şi dânsul. Am lăsat să treacă
un minut de tăcere la adăpostul muzicii şi al privirilor unor oameni de neam bun, care îl salutau pe Vidal de la distanţă sau veneau la masa noastră să-l felicite pentru succesul său, care era subiectul la ordinea zilei în tot oraşul.
- David, nu ştii cât de rău îmi pare pentru ce s-a întâmplat, începu el.
- Să nu vă pară rău, bucuraţi-vă.
- Crezi că toate astea înseamnă ceva pentru mine? Linguşirea câtorva nenorociţi? Cea mai mare năzuinţă a mea era să te văd pe tine triumfând.
- Regret că v-am dezamăgit din nou, don Pedro. Vidal suspină.
- David, eu nu sunt vinovat că s-au luat de tine. Vina e a ta. O căutai cu lumânarea. Eşti deja destul de mărişor ca să ştii cum merg lucrurile.
- Spuneţi-mi dumneavoastră.
Vidal plescăi din limbă, ca şi când naivitatea mea l-ar fi ofensat.
- La ce te aşteptai? Nu eşti unul de-ai lor. Nu vei fi niciodată. N-ai vrut să fii, şi crezi că te vor ierta. Te închizi în căsoiul tău şi crezi că vei putea supravieţui fără să te aliniezi şi să te conformezi regulilor jocului. Ei bine, te înşeli, David. Te-ai înşelat mereu. Nu aşa merge treaba. Dacă vrei să
joci de unul singur, fă-ţi bagajele şi du-te undeva unde să poţi fi stăpân pe soarta ta, dacă un asemenea loc chiar există. Dar dacă rămâi aici, ar fi mai bine pentru tine să te înscrii într-o parohie, indiferent care. E foarte simplu.
- Asta faceţi dumneavoastră, don Pedro? Vă înscrieţi într-o parohie?
- Eu n-am nevoie, David. Eu sunt cel care le dă lor de mâncare. Nici pe asta n-ai înţeles-o niciodată.
- Aţi fi surprins să aflaţi cât de repede mă pun la zi. Dar nu vă faceţi griji, fiindcă recenziile alea contează cel mai puţin. De bine, de rău, mâine n-o să-şi mai aducă aminte nimeni de ele, nici de ale mele, nici de ale dumneavoastră.
- Atunci, care-i problema?
- Lăsaţi-o baltă.
- Sunt ticăloşii ăia doi? Barrido şi hoţul de cadavre?
- Nu vă mai gândiţi la asta, don Pedro. Aşa cum aţi spus, vina e mea. Îmi aparţine mie şi nimănui altcuiva.
Un maître se apropie cu o privire întrebătoare. Eu nu mă uitasem pe meniu şi nici n-aveam de gând s-o fac.
- Ca de obicei, pentru amândoi, îi indică don Pedro. Ospătarul se îndepărtă cu o plecăciune. Vidal se uita la mine de parcă aş fi fost un animal periculos închis într-o cuşcă.
- Cristina n-a putut să vină, zise el. Am adus asta, ca să-i scrii o dedicaţie.
Lăsă pe masă un exemplar din Paşii cerului, care era învelit în hârtie purpurie cu emblema librăriei "Sempere şi Fiii", şi îl împinse spre mine. N-am schiţat nici un gest să-l iau. Vidal deveni palid. Vehemenţa discursului şi tonul său defensiv băteau în retragere. Acum urmează lovitura de graţie, mi-am zis în sinea mea.
- Spuneţi-mi odată ce aveţi de spus, don Pedro. N-o să vă muşc.
Vidal goli paharul dintr-o sorbire.
- Voiam să-ţi spun două lucruri. N-or să-ţi placă.
- Încep să mă obişnuiesc.
- Unul are de-a face cu tatăl tău.
Am simţit cum zâmbetul acela otrăvit mi se întipăreşte pe buze.
- Am vrut să ţi-o spun ani la rând, dar m-am gândit că n-o să-ţi facă nici un bine. Vei crede că nu ţi-am spus-o din laşitate, însă îţi jur, îţi jur pe ce vrei tu că...
- Ce? i-am retezat-o eu.
Vidal oftă.
- În noaptea când tatăl tău a murit...
- Când a fost asasinat, l-am corectat eu pe un ton glacial.
- A fost o greşeală. Moartea tatălui tău a fost o greşeală.
L-am privit fără să pricep.
