- Să nu-l îngropăm pe bietul Manuel de pe acum, don Pedro.
- A fost o remarcă de prost gust, recunoscu Vidal. Îmi pare rău.
- Şi romanul dumneavoastră, don Pedro?
- E pe drumul cel bun. Cristina a luat cu ea la Puigcerda manuscrisul final ca să-l treacă pe curat şi să-l aranjeze în pagină cât timp stă cu taică-său.
- Mă bucur că vă văd mulţumit. Vidal zâmbi, triumfător, - Cred că va fi ceva măreţ, zise el. După
atâtea luni pe care le credeam pierdute, am recitit primele cincizeci de pagini pe care Cristina le-a trecut pe curat şi am fost surprins de mine însumi. Cred că şi pe tine o să te surprindă. Se vede treaba că încă mai am câteva trucuri să te învăţ.
- Nu m-am îndoit niciodată, don Pedro.
În acea după-amiază, Vidal bea mai mult ca de obicei.
Peste ani, mă deprinsesem să-i citesc evantaiul de nelinişti şi de rezerve şi am bănuit că vizita lui nu era doar una de politeţe. După ce a terminat proviziile de anason, i-am pus un pahar plin cu coniac şi am aşteptat.
- David, există unele lucruri despre care tu şi cu mine n-am vorbit niciodată...
- Despre fotbal, de pildă.
- Vorbesc serios.
- Vă ascult, don Pedro.
Mă privi îndelung, şovăind.
- Eu am încercat dintotdeauna să fiu un prieten bun pentru tine, David. Ştii asta, nu-i aşa?
- Aţi fost mult mai mult decât atât, don Pedro. Ştiu asta şi o ştiţi şi dumneavoastră.
- Uneori mă întreb dacă n-ar fi trebuit să fiu mai onest cu tine.
- În ce privinţă?
Vidal îşi cufundă privirea în paharul de coniac.
- Există unele lucruri pe care nu ţi le-am spus niciodată, David. Lucruri despre care poate că ar fi trebuit să-ţi vorbesc cu ani în urmă...
Am lăsat să se scurgă o clipă care a părut eternă. Orice ar fi vrut să-mi povestească Vidal, era limpede că nici tot coniacul din lume nu-l putea face să vorbească.
- Nu vă faceţi griji, don Pedro. Dacă au putut să aştepte atâţia ani, cu siguranţă mai pot aştepta şi până mâine.
- Mâine poate că nu voi mai avea curaj să ţi le spun. Mi-am dat seama că nu-l mai văzusem niciodată atât de speriat. Avea ceva pe inimă şi începea să mă stingherească să-l văd în acea situaţie critică.
- Iată cum o să facem, don Pedro. Când vor fi publicate cartea dumneavoastră şi a mea, ne întâlnim să ciocnim un pahar şi atunci o să-mi povestiţi ce aveţi de povestit. Mă invitaţi într-unul din locurile acelea scumpe şi rafinate unde nu sunt lăsat să intru dacă nu vin cu dumneavoastră şi o să-mi faceţi toate destăinuirile pe care veţi vrea să mi le faceţi. De acord?
Când s-a lăsat întunericul l-am condus până la Paseo del Born, unde Pep aştepta lângă automobilul Hispano-Suiza, îmbrăcat în uniforma lui Manuel, care îi era cu cinci numere mai mare, la fel ca şi maşina. Caroseria era dichisită cu nişte zgârieturi şi lovituri vădit recente care te dureau numai când le zăreai.
- La trap ușor, Pep, ai înțeles? l-am sfătuit eu. În nici un caz galop. Încet, dar sigur, ca pe un
[5]
armăsar percheron .
- Da, domnule Martin. Încet, dar sigur.
La plecare, Vidal m-a îmbrăţişat cu putere, iar când a urcat în maşină mi s-a părut că purta pe umeri greutatea întregii planete.
16
La câteva zile după ce am terminat şi am pus punct celor două romane, al lui Vidal şi al meu, Pep s-a prezentat la mine acasă pe neanunţate. Era îmbrăcat în acea uniformă pe care o moştenise de la Manuel şi care îi conferea aspectul unui copil deghizat în feldmareşal. La început am bănuit că îmi aducea un mesaj din partea lui Vidal, ori poate din partea Cristinei, însă expresia sumbră de pe faţa lui m-a făcut să elimin această ipoteză de îndată ce ne-am încrucişat privirile.
- Veşti proaste, domnule Martin.
- Ce s-a întâmplat?
- Domnul Manuel.
În timp ce îmi explica ce s-a întâmplat glasul i s-a stins, iar când l-am întrebat dacă vrea un pahar cu apă aproape că a izbucnit în plâns. Manuel Sagnier decedase în urmă cu trei zile în sanatoriul de la Puigcerda, după o lungă agonie.
După cum hotărâse fiica lui, fusese îngropat, cu o zi în urmă, într-un mic cimitir de la poalele Pirineilor.
- Doamne sfinte, am murmurat eu.
În loc de apă, i-am oferit lui Pep un pahar cu coniac bine umplut şi l-am parcat într-un fotoliu din galerie. După ce s-a mai liniştit, Pep mi-a explicat cum Vidal îl trimisese să o ia pe Cristina, care se întorcea în acea după-amiază cu trenul care trebuia să sosească la ora cinci.
- Închipuiţi-vă cum s-o fi simţit domnişoara Cristina... murmură el zbuciumat, la gândul că va trebui s-o întâmpine şi s-o consoleze pe drumul către micul apartament de deasupra garajelor de la Vila Helius, unde locuise cu tatăl ei încă din copilărie.
