- Oamenii aceia nu pe el îl căutau. S-au înşelat. Mi-am amintit privirile celor trei asasini în întuneric, mirosul de praf de puşcă şi sângele tatei revărsându-se negru pe sub mâinile mele.
- Pe mine voiau să mă omoare, zise Vidal cu un firicel de glas. Un fost asociat al tatălui meu a descoperit că nevasta lui şi cu mine...
Am închis ochii şi am ascultat cum un râs întunecat se plămădeşte în sinea mea. Tata murise ciuruit din pricina unei încurcături amoroase de-a lui don Pedro.
- Spune ceva, te rog, mă imploră Vidal. Am deschis ochii.
- Care-i al doilea lucru pe care voiaţi să mi-l spuneţi? Niciodată nu-l mai văzusem pe Vidal speriat. Ii stătea bine.
- Am cerut-o pe Cristina în căsătorie. O lungă tăcere.
- A acceptat.
Vidal îşi coborî privirea. Unul dintre ospătari se apropia cu gustările. Le depuse pe masă urându-ne ,,Bon appetit". Vidal nu îndrăzni să mă mai privească. Gustările se răceau în farfurie. Imediat, am luat exemplarul din Paşii cerului şi dus am fost.
În acea după-amiază, ieşind de la ,,Maison Doree", m-am surprins umblând singur pe Rambla în jos, cu exemplarul acela din Paşii cerului. Pe măsură ce mă apropiam de colţul de unde începea strada Carmen, mâinile au început să-mi tremure. M-am oprit în faţa vitrinei de la firma de bijuterii
"Bagues", prefăcându-mă că mă uit la medalioanele din aur, sub formă de zâne şi flori, presărate cu rubine. Faţada barocă şi exuberantă a magazinelor "El Indio" se afla la câţiva metri şi oricine ar fi crezut că e vorba de un mare bazar de minuni şi miracole nebănuite, mai curând decât de o prăvălie de pânze şi ţesături. M-am apropiat agale şi am intrat în holul care ducea spre uşă. Ştiam că ea nu mă
putea recunoaşte, că poate nici eu însumi n-o mai puteam recunoaşte, însă, chiar şi aşa, am rămas acolo aproape cinci minute până când m-am încumetat să intru. Când am făcut-o, inima îmi bătea cu putere şi am simţit cum mâinile îmi asudă.
Pereţii erau acoperiţi de rafturi ticsite cu suluri mari de ţesături de toate felurile, iar pe mese, vânzătorii, înarmaţi cu rulete şi cu nişte foarfeci speciali atârnaţi la brâu, le arătau costisitoarele pânze unor doamne de rang însoţite de servitoare şi croitorese, ca şi când ar fi fost vorba de nişte materiale preţioase.
- Vă pot ajuta cu ceva, domnule?
Era un bărbat corpolent cu glas strident, înfofolit într-un costum de flanel ce părea gata-gata să
plesnească dintr-o clipă în alta şi să semene prăvălia cu fâşii plutitoare de pânză. Mă privea cu un aer condescendent şi cu un zâmbet între forţat şi ostil.
- Nu, am mormăit eu.
Atunci am văzut-o. Mama cobora de pe o scară, ţinând în mână un mănunchi de resturi de materiale. Purta o bluză albă şi am recunoscut-o pe loc. Se mai îngrăşase puţin, iar chipul ei, mai estompat, avea acel aer, parcă de înfrângere, pe care ţi-l conferă rutina şi dezamăgirea. Vânzătorul, mânios, îmi vorbea în continuare, dar eu abia îi auzeam glasul. N-o vedeam decât pe ea cum se apropie şi cum trece prin faţa mea. Pentru o secundă m-a privit şi, văzând că mă uit la ea, mi-a zâmbit docil, aşa cum îi zâmbeşti unui client sau unui patron, iar apoi şi-a văzut de treaba ei. Mi s-a pus un asemenea nod în gât, încât abia mi-am putut descleşta buzele ca să-l fac să tacă pe vânzător, şi am avut nevoie de ceva timp ca să mă îndrept spre ieşire cu lacrimi în ochi. Odată ajuns în stradă, am traversat de cealaltă parte şi am intrat într-o cafenea. M-am aşezat la o masă în dreptul ferestrei care dădea spre uşa magazinului "El Indio" şi am aşteptat.
Trecuse aproape o oră şi jumătate când l-am văzut pe vânzătorul care mă întâmpinase ieșind si trăgând grilajul de la intrare. În scurt timp, au început să se stingă luminile şi au trecut unii dintre vânzătorii care lucrau acolo. M-am ridicat şi am ieşit în stradă. Un puşti de vreo zece ani şedea în uşa de alături, uitându-se la mine. I-am făcut semn să se apropie. A venit şi i-am arătat un bănuţ. A zâmbit de la o ureche la cealaltă şi am constatat că îi lipseau mai mulţi dinţi.
- Vezi pachetul ăsta? Vreau să i-l dai unei doamne care o să iasă îndată. Îi spui că ţi l-a dat un domn pentru ea, dar să nu-i zici că am fost eu. Ai priceput?
Puştiul încuviinţă. I-am dat bănuţul şi cartea.
- Şi acum, să aşteptăm.
N-am avut de zăbovit prea mult timp. Trei minute mai târziu, am văzut-o ieşind. Se îndrepta spre Rambla.
- E doamna aceea. O vezi?
Mama se opri o clipă în faţa porticului bisericii Betleemului şi i-am făcut semn puştiului, care a dat fuga spre ea. Am asistat la scenă de la distanţă, fără să-i pot auzi cuvintele.
Copilul i-a întins pachetul şi ea l-a privit uimită, şovăind dacă să-l accepte sau nu. Băiatul a insistat şi, în cele din urmă, ea a luat pachetul în mână şi s-a uitat după puşti cum o ia la goană.
Descumpănită, s-a întors într-o parte şi-n cealaltă, căutând cu privirea. A cântărit pachetul, cercetând hârtia purpurie în care era învelit. În cele din urmă, curiozitatea a biruit-o şi l-a deschis.
Am privit-o cum scoate cartea. A ţinut-o cu amândouă mâinile, privind coperta, apoi întorcând
volumul ca să-i vadă şi coperta din spate. Am simţit cum mi se taie răsuflarea şi am vrut să mă
apropii de ea, să-i spun ceva, dar n-am putut. Am rămas acolo, la câţiva metri de mama mea, pândind-o fără ca ea să bage de seamă că mă aflam în preajmă, până când şi-a reluat drumul, cu cartea în mână, spre statuia lui Columb. Trecând prin faţa Palatului Vicereginei, s-a apropiat de un coş de hârtii şi a aruncat-o. Am privit-o plecând pe Rambla în jos, până când s-a pierdut în mulţime, ca şi când niciodată nu s-ar fi aflat acolo.
19
Sempere-tatăl era singur în librăria lui, lipind cotorul unui exemplar din Fortunata şi Jacinta care se desprindea în bucăţi, când şi-a ridicat privirea şi m-a văzut de cealaltă parte a uşii. I-au fost suficiente două secunde ca să vadă starea în care mă aflam. Mi-a făcut semn să intru. De cum am ajuns înăuntru, librarul mi-a oferit un scaun.
- Arăţi rău, Martin. Ar trebui să te duci la un doctor.
Dacă ţi-e frică, te însoţesc. Nici mie nu-mi plac medicii, cu halatele lor albe şi cu chestiile ascuţite pe care le ţin în mână, dar uneori n-avem încotro.
- E numai o durere de cap, domnule Sempere. Deja îmi trece.
Sempere îmi turnă un pahar cu apă de Vichy.
- Ţine. Asta le vindecă pe toate, mai puţin prostia, care-i o pandemie în creştere.
Am zâmbit fără chef la gluma lui Sempere. Am golit paharul de apă şi am suspinat. Simţeam greaţa pe buze şi o apăsare intensă care îmi zvâcnea îndărătul ochiului stâng. Pentru o clipă, am crezut că o să mă prăbuşesc şi am închis ochii. Am respirat adânc, rugându-mă să nu rămân acolo lat. Destinul nu putea să aibă un simţ al umorului atât de pervers încât să mă fi condus până la librăria lui Sempere ca să-i lase bacşiş, drept mulţumire pentru tot ce făcuse pentru mine, un cadavru. Am simţit o mână care îmi susţinea fruntea cu delicateţe. Sempere. Am deschis ochii şi m-am pomenit cu librarul şi cu fiul său, care îşi făcuse apariţia, privindu-mă cu o expresie de priveghi.
- Să-l anunţ pe doctor? întrebă Sempere-fiul.
- Mă simt deja mai bine, mulţumesc. Mult mai bine.
- Nu ştiu, dar ai un fel de a te simţi mai bine de ţi se face părul măciucă. Eşti pământiu.
- Mai e un pic de apă?
Sempere-fiul se grăbi să-mi umple paharul.
- Vă rog să iertaţi spectacolul, le-am zis eu. Vă asigur că nu l-am pregătit înadins.
- Nu vorbi prostii.
- Poate că ţi-ar prinde bine să mănânci ceva dulce. Se poate să fi fost o cădere a glicemiei...
observă fiul.
- Du-te până la cuptorul din colţ şi adu ceva dulce, conveni librarul.
De îndată ce am rămas singuri, Sempere mă ţintui cu privirea.
- Vă jur că mă duc la doctor, am zis şi eu.
Două minute mai târziu, fiul librarului s-a întors cu o pungă de hârtie cu tot ce avea mai bun patiseria din cartier. Mi-a întins-o şi am ales o brioşă care, cu alt prilej, mi s-ar fi părut la fel de ispititoare ca posteriorul unei artiste dintr-un ansamblu de revistă.
