- Cu toată cheltuiala şi pierderile pe care acest lucru le presupune, completă Escobillas pe un ton vădit ostil.
- Am trecut pe la magazie înainte să vin aici şi am constatat că există trei sute de exemplare. Şeful mi-a zis că nu s-au tipărit mai multe.
- Nu-i adevărat, ridică tonul Escobillas. Barrido îl întrerupse, conciliant.
- Iartă-l pe asociatul meu, Martin. Înţelege că suntem la fel de indignaţi, dacă nu şi mai indignaţi ca dumneata, pentru tratamentul ruşinos la care presa locală a supus o carte de care toţi cei din această
editură eram profund îndrăgostiţi, dar te rog să înţelegi că, în ciuda încrederii noastre pline de entuziasm în talentul dumitale, în cazul ăsta suntem legaţi de mâini şi de picioare din pricina
confuziei create de aceste note de presă răutăcioase. Dar să nu te descurajezi, fiindcă Roma nu s-a făcut în două zile. Noi ne luptăm din răsputeri să-i acordăm operei dumitale consideraţia pe care o merită înaltele ei calităţi literare...
- Printr-o ediţie de trei sute de exemplare. Barrido oftă, îndurerat de lipsa mea de încredere.
- Ediţia este de cinci sute, preciză Escobillas. După celelalte două sute au venit în persoană
Barcelo şi Sempere
ieri. Restul va apărea în tirajul următor, fiindcă în ultimul n-au intrat din pricină că a coincis cu mai multe noutăţi editoriale. Daca dumneata ai face un efort să ne înţelegi problemele şi n-ai fi atât de egoist, ai vedea perfect lucrurile.
I-am privit pe toţi trei, nevenindu-mi să-mi cred ochilor:
- Sa nu-mi spuneţi ca n-o sa mai faceţi nimic. Barrido mă privi, dezolat.
- Şi ce ai vrea să facem noi, prietene? Am mizat pe totul sau nimic. Ajută-ne şi dumneata puţin.
- Dacă ai fi scris măcar o carte ca aceea a prietenului dumitale Vidal, zise Escobillas.
- Acela chiar că-i un mare roman, confirmă Barrido. O spune până şi La Voz de la Industria.
- Ştiam eu că aşa are să se întâmple, continuă Escobillas.
Dumneata ești un nerecunoscător.
De lângă mine, Otravă mă privirea cu un aer mâhnit.
Mi s-a părut că o să-mi ia mâna să mă consoleze şi i-am îndepărtat-o rapid. Barrido îmi oferi un zâmbet onctuos.
- Poate că tot răul e spre bine, Martin. Poate că e un semn de la Dumnezeu, care în infinita lui înţelepciune vrea să-ţi arate calea de întoarcere spre treaba care le-a adus atâta fericire cititorilor cărţii Oraşul blestemaţilor.
Am izbucnit în râs. Barrido mi se alătură şi, la un semn de-al lui, la fel făcură Escobillas şi Otravă.
Am contemplat corul acela de hiene şi mi-am spus că, în alte împrejurări, momentul mi s-ar fi părut de o excelentă ironie.
- Aşa îmi placi, să fii optimist, spuse Barrido. Ce zici?
Când vom avea următorul episod al lui Ignatius B. Samson? Toţi trei mă priviră cu solicitudine şi nerăbdare. Mi-am dres glasul ca să vocalizez cu precizie şi le-am zâmbit.
- Duceți-vă dracului.
18
După ce am ieşit de acolo, am rătăcit ceasuri întregi pe străzile Barcelonei, fără nici o ţintă. Am simţit că îmi venea greu să respir şi ceva îmi apăsa pieptul. O sudoare rece îmi acoperea fruntea şi mâinile. La lăsarea nopţii, nemaiştiind unde să mă ascund, am apucat-o înapoi spre casă. Trecând prin faţa librăriei "Sempere şi Fiii", am văzut că librarul umpluse vitrina cu exemplare din romanul meu. Era târziu şi librăria era închisă, dar înăuntru era încă lumină, iar când am vrut să grăbesc pasul am văzut că Sempere mă observase şi îmi zâmbea cu o tristeţe pe care nu i-o mai văzusem niciodată
în toţi anii de când îl cunoşteam. A venit la uşă şi a deschis.
- Întră o secunda, Martin.
- În altă zi, domnule Sempere.
- Fă-o pentru mine.
M-a luat de braţ şi m-a tras înăuntru, în librărie. L-am urmat până în spatele prăvăliei şi acolo mi-a oferit un scaun. A umplut două pahare cu ceva ce mi s-a părut mai gros ca smoala şi mi-a făcut semn să-l beau pe al meu dintr-o înghiţitură. A făcut şi el la fel.
- Am stat să răsfoiesc cartea lui Vidal, zise el.
- Succesul sezonului, am remarcat eu.
- El ştie că dumneata ai scris-o?
Am ridicat din umeri.
- Ce mai contează?
Sempere mi-a dedicat aceeaşi privire cu care îl întâmpinase pe puştiul de opt ani, într-o zi de demult, când acesta venise în casa lui cu vânătăi şi cu dinţii sparţi.
- Te simţi bine, Martin?
- Perfect.
Sempere tăgădui discret si se ridică să ia ceva de pe un raft. Am văzut că era un exemplar din romanul meu. Mi-l întinse împreună cu un stilou şi zâmbi.
- Fii bun şi dă-mi o dedicaţie.
După ce i-am scris dedicaţia, Sempere mi-a luat cartea din mână şi a aşezat-o în vitrina de onoare, dindărătul tejghelei, acolo unde păstra primele ediţii, care nu erau de vânzare. Acela era sanctuarul particular al lui Sempere.
- Nu-i nevoie să faceţi asta, domnule Sempere, am murmurat eu.
- O fac pentru că aşa am chef şi pentru că ocazia o merită. Cartea asta e o frântură din inima dumitale, Martin. Şi, atât cât mă priveşte pe mine, şi dintr-a mea. O pun între Le Pere Goriot şi Educaţia sentimentală.
- Ăsta-i un sacrilegiu.
- Prostii. E una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am vândut în ultimii zece ani, şi am vândut multe, îmi zise bătrânul Sempere.
Cuvintele lui amabile abia au izbutit să scrijelească acel calm rece şi impenetrabil care începea să
mă năpădească. M-am întors acasă plimbându-mă, fără grabă. Când am ajuns la casa cu turn, mi-am turnat un pahar cu apă şi, în timp ce-l beam în bucătărie, pe întuneric, am izbucnit în râs.
A doua zi de dimineață am primit două vizite de curtoazie.
