Am lăsat să se scurgă o clipă care a părut eternă. Orice ar fi vrut să-mi povestească Vidal, era limpede că nici tot coniacul din lume nu-l putea face să vorbească.
- Nu vă faceţi griji, don Pedro. Dacă au putut să aştepte atâţia ani, cu siguranţă mai pot aştepta şi până mâine.
- Mâine poate că nu voi mai avea curaj să ţi le spun. Mi-am dat seama că nu-l mai văzusem niciodată atât de speriat. Avea ceva pe inimă şi începea să mă stingherească să-l văd în acea situaţie critică.
- Iată cum o să facem, don Pedro. Când vor fi publicate cartea dumneavoastră şi a mea, ne întâlnim să ciocnim un pahar şi atunci o să-mi povestiţi ce aveţi de povestit. Mă invitaţi într-unul din locurile acelea scumpe şi rafinate unde nu sunt lăsat să intru dacă nu vin cu dumneavoastră şi o să-mi faceţi toate destăinuirile pe care veţi vrea să mi le faceţi. De acord?
Când s-a lăsat întunericul l-am condus până la Paseo del Born, unde Pep aştepta lângă automobilul Hispano-Suiza, îmbrăcat în uniforma lui Manuel, care îi era cu cinci numere mai mare, la fel ca şi maşina. Caroseria era dichisită cu nişte zgârieturi şi lovituri vădit recente care te dureau numai când le zăreai.
- La trap ușor, Pep, ai înțeles? l-am sfătuit eu. În nici un caz galop. Încet, dar sigur, ca pe un
[5]
armăsar percheron .
- Da, domnule Martin. Încet, dar sigur.
La plecare, Vidal m-a îmbrăţişat cu putere, iar când a urcat în maşină mi s-a părut că purta pe umeri greutatea întregii planete.
16
La câteva zile după ce am terminat şi am pus punct celor două romane, al lui Vidal şi al meu, Pep s-a prezentat la mine acasă pe neanunţate. Era îmbrăcat în acea uniformă pe care o moştenise de la Manuel şi care îi conferea aspectul unui copil deghizat în feldmareşal. La început am bănuit că îmi aducea un mesaj din partea lui Vidal, ori poate din partea Cristinei, însă expresia sumbră de pe faţa lui m-a făcut să elimin această ipoteză de îndată ce ne-am încrucişat privirile.
- Veşti proaste, domnule Martin.
- Ce s-a întâmplat?
- Domnul Manuel.
În timp ce îmi explica ce s-a întâmplat glasul i s-a stins, iar când l-am întrebat dacă vrea un pahar cu apă aproape că a izbucnit în plâns. Manuel Sagnier decedase în urmă cu trei zile în sanatoriul de la Puigcerda, după o lungă agonie.
După cum hotărâse fiica lui, fusese îngropat, cu o zi în urmă, într-un mic cimitir de la poalele Pirineilor.
- Doamne sfinte, am murmurat eu.
În loc de apă, i-am oferit lui Pep un pahar cu coniac bine umplut şi l-am parcat într-un fotoliu din galerie. După ce s-a mai liniştit, Pep mi-a explicat cum Vidal îl trimisese să o ia pe Cristina, care se întorcea în acea după-amiază cu trenul care trebuia să sosească la ora cinci.
- Închipuiţi-vă cum s-o fi simţit domnişoara Cristina... murmură el zbuciumat, la gândul că va trebui s-o întâmpine şi s-o consoleze pe drumul către micul apartament de deasupra garajelor de la Vila Helius, unde locuise cu tatăl ei încă din copilărie.
- Pep, nu cred că e o idee bună să te duci s-o întâmpini pe domnişoara Sagnier.
- Aşa mi-a ordonat don Pedro...
- Spune-i lui don Pedro că îmi iau eu această sarcină.
Cu ajutorul băuturii şi al retoricii, l-am convins să plece şi să lase problema în seama mea. Eu însumi urma să merg şi s-o aduc la Vila Helius cu un taxi.
- Vă mulţumesc, domnule Martin. Dumneavoastră, ca om de litere, ştiţi mai bine ce să-i spuneţi bietei de ea.
La cinci fără un sfert m-am pornit spre Estacion de Francia, recent inaugurată. Cu prilejul Expoziţiei Universale din acel an, oraşul fusese presărat cu minunăţii, dintre care acea boltă din oţel şi sticlă, cu un aer de catedrală, era preferata mea, fie şi pentru simplul fapt că se afla aproape de casă şi o puteam vedea din camera de lucru, din turn. În acea după-amiază cerul era presărat cu nori negri care năvăleau dinspre mare şi se învălmăşeau peste oraş. Ecoul fulgerelor de la orizont şi un vânt cald mirosind a praf şi a electricitate vesteau că se apropie o furtună de vară destul de puternică.
Când am ajuns la gară tocmai începeau să cadă primele picături, strălucitoare şi grele ca nişte monede căzute din cer. Când am intrat pe peron să aştept sosirea trenului, ploaia lovea deja cu putere bolta gării şi noaptea parcă s-a lăsat brusc, întreruptă doar de străfulgerările de lumină ce se declanşau deasupra oraşului, lăsând în urma lor o dâră de zgomot şi furie.
Trenul a ajuns cu aproape o oră întârziere, ca un şarpe de abur târându-se prin furtună. Am aşteptat în dreptul locomotivei s-o văd pe Cristina apărând printre călătorii care coborau din vagoane. Zece minute mai târziu toţi pasagerii coborâseră şi încă n-o zărisem. Mă pregăteam să mă întorc acasă, crezând, că nu luase trenul acela, când m-am hotărât să arunc o ultimă privire şi să parcurg tot peronul, până la capăt, uitându-mă atent la ferestrele compartimentelor. Am găsit-o în penultimul vagon, şezând, cu capul rezemat de geam şi cu privirea rătăcită. Am urcat în vagon şi m-am oprit în uşa compartimentului. Când mi-a auzit paşii s-a întors şi m-a privit fără surprindere, zâmbind uşor. S-a ridicat şi m-a îmbrăţişat în tăcere.
- Bine ai venit, am zis eu.
Singurul bagaj al Cristinei era o valiză mică. I-am întins mâna şi am coborât amândoi pe peron, care era deja pustiu. Am parcurs distanţa până în holul gării fără să rostim o vorbă. Când am ajuns la ieşire ne-am oprit. Ploaia cădea cu putere, iar şirul de taxiuri care, atunci când sosisem eu, se afla la intrarea în gară se evaporase.
- Nu vreau să mă întorc la Vila Helius în noaptea asta, David. Încă nu.
- Poţi să rămâi la mine dacă vrei, sau putem căuta o cameră la un hotel.
- Nu vreau să fiu singură.
- Să mergem la mine acasă. Dacă ceva îmi prisoseşte, acel ceva sunt camerele.
L-am zărit pe unul din hamali, care ieşise să contemple furtuna ţinând în mână o umbrelă uriaşă.
M-am apropiat de el şi i-am propus să i-o cumpăr pentru o sumă de cinci ori mai mare decât costa de fapt. Mi-a înmânat-o împachetată într-un zâmbet serviabil.
La adăpostul acestei umbrele ne-am aventurat prin potop, îndreptându-ne spre casa cu turn, unde, din cauza rafalelor de vânt şi a bălţilor, am ajuns după zece minute, uzi leoarcă. Furtuna întrerupsese iluminatul, iar străzile erau cufundate într-un întuneric lichid, ici şi colo punctat cu felinare cu ulei sau lumânări aprinse, proiectate din balcoane sau portaluri. Nu m-am îndoit că formidabila instalație electrică de acasă trebuia să fi fost printre primele care au sucombat. A trebuit să urcăm treptele pe bâjbâite şi, când am deschis uşa apartamentului, scăpărarea fulgerelor i-a dezgropat aspectul cel mai funebru şi mai inospitalier.
- Dacă te-ai răzgândit şi preferi să căutăm un hotel...
- Nu, e bine aşa. Nu-ţi face griji.
Am lăsat valiza Cristinei în antreu şi m-am dus în bucătărie după o cutie cu lumânări de diferite dimensiuni, pe care o ţineam în cămară. Am început să le aprind, una câte una, fixându-le pe farfurii, în ceşti şi pahare. Cristina mă privea din uşă.
- Nu durează decât un minut, am asigurat-o eu. Am experienţă.
Am început să împrăştii lumânări prin camere, pe coridor şi prin unghere, până când toată casa s-a cufundat într-o blândă întunecime aurită.
- Parcă e o catedrală, zise Cristina.
Am însoţit-o până într-unul din dormitoare, pe care nu-l foloseam niciodată, dar îl menţineam curat şi aranjat din vremurile când Vidal, prea beat ca să se mai întoarcă la palatul său, mai rămânea la mine peste noapte.
- Îţi aduc imediat prosoape curate. Dacă n-ai haine de schimb, îţi pot oferi ampla şi sinistra
garderobă stil Belle Epoque pe care foştii proprietari au lăsat-o în dulapuri.
Stângacele mele tentative de umor abia izbuteau să-i smulgă un zâmbet şi se mulţumi să
încuviinţeze. Am lăsat-o să şadă pe pat în timp ce dădeam fuga după prosoape. Când m-am întors, era în acelaşi loc, nemişcată. Am lăsat prosoapele pe pat lângă ea şi i-am adus două lumânări pe care le plasasem la uşă, ca să aibă ceva lumină.
- Mulţumesc, îngăimă ea.
- Cât te schimbi, mă duc să-ţi pregătesc o supă fierbinte.
