- Nu mi-e foame.
- Oricum o să-ţi prindă bine. Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi.
Am lăsat-o singură şi m-am îndreptat spre camera mea, să mă descotorosesc de pantofii uzi leoarcă. Am pus apa la încălzit şi m-am aşezat în galerie să aştept. Ploaia continua să cadă puternic, mitraliind ferestrele cu furie şi formând şiroaie, în burlanele turnului şi ale terasei, şiroaie care sunau ca nişte paşi pe acoperiş. Mai departe, cartierul Ribera era cufundat într-o beznă aproape totală.
Imediat am auzit cum uşa de la camera Cristinei se deschide şi am ascultat-o cum se apropie. Se îmbrăcase într-un capot alb şi îşi aruncase pe umeri un şal de lână care nu i se potrivea.
- L-am împrumutat dintr-un dulap, zise ea. Sper să nu te superi.
- Poţi să-l păstrezi, dacă vrei.
Se aşeză într-unul din fotolii şi îşi plimbă ochii prin sală, oprindu-se la teancul de foi de pe masă.
M-a privit, iar eu am încuviinţat.
- L-am terminat acum câteva zile, am zis eu.
- Şi al tău?
La drept vorbind, simţeam că ambele manuscrise sunt ale mele, dar am clătinat din cap afirmativ.
- Îmi dai voie? întrebă ea luând o pagină şi apropiind-o de lumânare.
- Sigur.
Am văzut-o cum citeşte în tăcere, cu un zâmbet abia schiţat.
- Pedro nu va crede niciodată că a scris aşa ceva, zise ea.
- Ai încredere în mine, i-am replicat eu.
Cristina aşeză foaia la locul ei în teanc şi mă privi îndelung.
- Mi-a fost dor de tine, zise ea. Nu voiam, dar mi s-a întâmplat.
- Şi mie la fel.
- Erau zile când, înainte să merg la sanatoriu, treceam pe la gară şi mă opream pe peron să aştept trenul de la Barcelona, gândindu-mă că poate te văd acolo.
Am înghiţit în sec.
- Credeam că nu vrei să mă vezi, am zis eu.
- Şi eu credeam aşa. Tata întreba des de tine, ştii? M-a rugat să am grijă de tine.
- Tatăl tău era un om cumsecade, am zis eu. Un prieten bun.
Cristina încuviinţă cu un zâmbet, dar am văzut cum ochii i se umplu de lacrimi.
- Spre sfârşit nu-şi mai amintea nimic. Erau zile când mă confunda cu mama şi îmi cerea iertare
pentru anii petrecuţi în închisoare. Apoi treceau săptămâni în care abia îşi dădea seama că eram de faţă. Cu timpul, singurătatea îţi pătrunde în suflet şi nu se mai duce.
- Îmi pare rău, Cristina.
- În ultimele zile am crezut că e mai bine. Începea să-şi amintească unele lucruri. Luasem cu mine un album cu fotografii pe care el îl ţinea în casă şi îi arătam încă o dată cine era fiecare. Era o fotografie de acum câţiva ani, de la Vila Helius, unde eraţi tu şi cu el, în maşină. Tu stai la volan şi tata te învaţă să conduci. Amândoi râdeţi. Vrei s-o vezi?
Am şovăit, dar nu m-am încumetat să stric acea clipă.
- Sigur...
Cristina plecă să caute albumul în valiză şi reveni cu o cărticică legată în piele. Se aşeză lângă
mine şi începu să întoarcă paginile umplute cu portrete vechi, decupaje şi cărţi poştale. Ca şi tatăl meu, Manuel abia dacă învăţase să scrie şi să citească, iar amintirile lui erau alcătuite din imagini.
- Uite, aici eşti.
Am examinat fotografia şi mi-am amintit exact ziua de vară când Manuel m-a lăsat să urc în prima maşină cumpărată de Vidal şi m-a învăţat primele noţiuni de şofat. Apoi am scos maşina până în strada Panama şi, la o viteză de aproximativ cinci kilometri pe oră, care mie mi s-a părut ameţitoare, am mers până la bulevardul Pearson şi ne-am întors cu mine la volan.
"Sunteţi un as al volanului", declarase Manuel solemn.
"Dacă într-o bună zi o să daţi greş în treaba cu poveştile, să luaţi în calcul că aveţi un viitor în cursele de maşini."
Am zâmbit, amintindu-mi acel moment, pe care îl crezusem pierdut. Cristina îmi întinse albumul.
- Păstrează-l. Tatei i-ar fi plăcut să fie al tău.
- E al tău, Cristina. Nu-l pot accepta.
- Şi eu prefer să-l păstrezi tu.
- Atunci rămâne în grija mea, până când vei vrea să vii după el.
Am început să răsfoiesc albumul, revăzând chipuri pe care mi le aminteam şi altele pe care nu le mai văzusem niciodată. Erau acolo fotografia de la nunta lui Manuel Sagnier cu soţia sa Marta, cu care Cristina semăna atât de bine, portrete de studio ale unchilor şi bunicilor ei, imaginea unei străzi din Raval pe unde trecea o procesiune şi a băilor San Sebastian, de pe plaja de la Barceloneta.
Manuel colecţionase cărţi poştele vechi cu Barcelona şi decupaje din ziare cu imagini ale unui Vidal foarte tânăr pozând la intrarea hotelului Florida de pe Tibidabo, şi o alta în care apărea la braţ cu o frumuseţe de infarct, în saloanele cazinoului de la. Rabasada.
- Tatăl tău îl venera pe don Pedro.
- Mereu mi-a spus că lui îi datorăm totul, răspunse Cristina.
Am continuat să călătoresc prin mijlocirea memoriei bietului Manuel până când am dat peste o pagină unde apărea o fotografie care parcă nu se potrivea cu restul. În poză se vedea o fetiţă de opt sau nouă ani păşind pe o mică platformă din lemn care înainta într-o întindere de mare luminoasă.
Mergea de mână cu un adult, un bărbat îmbrăcat într-un costum alb pe care cadrul nu-l cuprindea în întregime. La capătul platformei se putea zări o mică barcă cu pânze şi un orizont infinit în care soarele apunea. Fetiţa, care stătea cu spatele, era Cristina.
- Asta-i preferata mea, murmură ea.
- Unde-i făcută?
