Am văzut-o cum încuviinţează şi închide centrala.
- A spus că iese chiar acum.
- Lucrezi de mult aici? am întrebat-o.
- De o săptămână, îmi răspunse fata cu solicitudine.
Dacă nu socotisem greşit, era a opta secretară pe care o aveau Barrido şi Escobillas de la începutul anului. Angajaţii editurii care depindeau direct de hoţomanca de Herminia nu rezistau prea mult, fiindcă Otravă, când descoperea că sunt ceva mai răsăriţi decât ea şi se temea că ar putea să o pună în umbră, lucru care se întâmpla în nouă cazuri din zece, îi acuza că fură, că şterpelesc sau le punea în cârcă vreo altă vină aberantă, şi făcea tămbălău până când Escobillas îi dădea afară şi îi
ameninţa că trimite după ei un asasin tocmit dacă cumva nu-şi ţineau gura.
- Ce bine-mi pare să te văd, David, zise Otravă. Parcă eşti mai chipeş. Arăţi foarte bine.
- M-a călcat un tramvai. _Barrido e aici?
- Ce-ţi veni? Pentru tine, e aici întotdeauna. O să se bucure tare mult când o să-i spun că ai venit să
ne faci o vizită.
- Nici nu-ţi imaginezi.
Otravă m-a condus până în biroul lui Barrido, decorat precum camera unui cancelar de operetă, cu abundenţă de covoare, busturi de împăraţi, naturi moarte şi volume legate în piele şi cumpărate cu grămada şi care, după câte îmi puteam eu închipui, probabil că aveau foile albe. Barrido mi-a oferit cel mai onctuos zâmbet al său şi mi-a strâns mâna.
- Suntem deja cu toţii nerăbdători să primim noul episod.
Află că tocmai le reedităm pe ultimele două şi că se vând ca pâinea caldă. Încă cinci mii de exemplare. Ce părere ai?
Gândeam că trebuie să fi fost cel puţin cincizeci de mii, dar m-am mulţumit să încuviinţez fără
entuziasm. Barrido şi Escobillas ridicaseră până la un nivel de rafinament întâlnit doar în anumite aranjamente florale ceea ce în breasla editorilor din Barcelona era cunoscut sub numele de tiraj dublu. Pentru fiecare titlu se făcea o ediţie oficială şi declarată de câteva mii de exemplare, pentru care autorului i se plătea o sumă ridicolă. Apoi, dacă respectiva carte mergea, existau una sau mai multe ediţii reale şi subterane de zeci de mii de exemplare, care nu se declarau niciodată şi pentru care autorul nu vedea nici o peseta. Aceste ultime exemplare se puteau deosebi de primele fiindcă
Barrido punea să fie tipărite în secret într-o veche fabrică de cârnaţi din Santa Perpetua de Mogoda şi, dacă le răsfoiai, emanau mireasma inconfundabilă a cârnatului bine afumat.
- Mă tem că am veşti proaste.
Barrido şi Otravă schimbară o privire fără a-şi clinti moacele. Între timp, Escobillas se materializă pe uşă şi mă privi cu acel aer sec şi urâcios cu care parcă îţi lua din ochi măsura pentru coşciug.
- Uite cine a venit pe la noi. Ce surpriză plăcută, nu-i aşa? îi spuse Barrido asociatului său, care se mulţumi să încuviinţeze.
- Care sunt veştile alea proaste? întrebă Escobillas.
- Eşti într-o oarecare întârziere, prietene Martin? adăugă Barrido pe un ton amical. Desigur că
putem aranja...
- Nu, nu sunt în întârziere. Pur şi simplu nu va exista nici o carte.
Escobillas făcu un pas în faţă şi îşi arcui sprâncenele.
Barrido lăsă să-i scape un râset.
- Cum adică nu va exista nici o carte? întrebă Escobillas.
- Adică ieri am pus-o pe foc şi n-a mai rămas nici o pagină din manuscris.
Se lăsă o tăcere încordată. Barrido făcu un gest de conciliere şi arătă spre ceea ce era cunoscut ca fiind fotoliul pentru vizitatori, un tron negricios şi desfundat în care autorii şi furnizorii erau încolţiţi ca să rămână la nivelul privirii lui Barrido.
- Martin, ia loc şi povesteşte-mi. Ceva te preocupă, se vede. Îţi poţi descărca sufletul cu noi,
fiindcă eşti în familie.
Otravă şi Escobillas încuviinţară cu convingere, arătându-mi cât de mult mă apreciau printr-o privire de vrăjită devoţiune. Am preferat să rămân în picioare. Toţi au făcut la fel şi m-au contemplat ca şi cum aş fi fost o statuie de sare aflată pe punctul de a vorbi dintr-o clipă în alta. Pe Barrido îl durea faţa de atâta zâmbit.
- Ei bine?
- Ignatius B. Samson s-a sinucis. Am lăsat inedită o povestire de douăzeci de pagini în care moare lângă Chloe Permanyer, îmbrăţişaţi după ce au înghiţit o otravă.
- Autorul moare în unul din propriile lui romane? întrebă Herminia nedumerită.
- E despărţirea sa avangardistă de lumea serialului. Un detaliu despre care eram sigur că o să vă
placă în mod deosebit.
- Şi n-ar putea exista un antidot sau...? întrebă Otravă.
- Martin, probabil că nu-i nevoie să-ţi aduc aminte că dumneata, şi nu prezumtivul răposat Ignatius, eşti cel care ai semnat un contract... zise Escobillas.
Barrido ridică mâna pentru a-şi face colegul să tacă.
- Cred că ştiu ce ţi se întâmplă, Martin. Dumneata eşti epuizat. De ani de zile îţi storci creierii fără
odihnă, lucru pentru care această editură îţi mulţumeşte şi te preţuieşte, şi ai nevoie de o perioadă de respiro. Şi te înţeleg. Il înţelegem, nu-i aşa?
Barrido îi privi pe Escobillas şi pe Otravă, care începură să încuviinţeze cu o expresie gravă.
- Dumneata eşti un artist şi vrei să faci artă, literatură înaltă, ceva care să-ţi izvorască din inimă şi care să-ţi înscrie numele cu litere de aur pe treptele istoriei universale.
- Aşa cum puneţi dumneavoastră problema sună ridicol, am zis eu.
- Fiindcă aşa şi este, interveni Escobillas.
- Ba nu, nu este, i-o reteză Barrido. E omeneşte. Iar noi suntem oameni. Eu, asociatul meu şi Herminia, care, fiind femeie şi o fiinţă sensibilă şi delicată, e cea mai umană dintre toţi, nu-i aşa, Herminia?
- Cât se poate de umană, conveni Otravă.
- Şi, cum suntem oameni, te înţelegem şi vrem să te sprijinim. Fiindcă suntem mândri de dumneata şi suntem convinşi că succesele dumitale vor fi şi ale noastre, şi fiindcă în această editură, la urma urmei, ceea ce contează sunt oamenii şi nu cifrele.
După ce-şi termină discursul, Barrido făcu o pauză teatrală.
