- Pep, nu cred că e o idee bună să te duci s-o întâmpini pe domnişoara Sagnier.
- Aşa mi-a ordonat don Pedro...
- Spune-i lui don Pedro că îmi iau eu această sarcină.
Cu ajutorul băuturii şi al retoricii, l-am convins să plece şi să lase problema în seama mea. Eu însumi urma să merg şi s-o aduc la Vila Helius cu un taxi.
- Vă mulţumesc, domnule Martin. Dumneavoastră, ca om de litere, ştiţi mai bine ce să-i spuneţi bietei de ea.
La cinci fără un sfert m-am pornit spre Estacion de Francia, recent inaugurată. Cu prilejul Expoziţiei Universale din acel an, oraşul fusese presărat cu minunăţii, dintre care acea boltă din oţel şi sticlă, cu un aer de catedrală, era preferata mea, fie şi pentru simplul fapt că se afla aproape de casă şi o puteam vedea din camera de lucru, din turn. În acea după-amiază cerul era presărat cu nori negri care năvăleau dinspre mare şi se învălmăşeau peste oraş. Ecoul fulgerelor de la orizont şi un vânt cald mirosind a praf şi a electricitate vesteau că se apropie o furtună de vară destul de puternică.
Când am ajuns la gară tocmai începeau să cadă primele picături, strălucitoare şi grele ca nişte monede căzute din cer. Când am intrat pe peron să aştept sosirea trenului, ploaia lovea deja cu putere bolta gării şi noaptea parcă s-a lăsat brusc, întreruptă doar de străfulgerările de lumină ce se declanşau deasupra oraşului, lăsând în urma lor o dâră de zgomot şi furie.
Trenul a ajuns cu aproape o oră întârziere, ca un şarpe de abur târându-se prin furtună. Am aşteptat în dreptul locomotivei s-o văd pe Cristina apărând printre călătorii care coborau din vagoane. Zece minute mai târziu toţi pasagerii coborâseră şi încă n-o zărisem. Mă pregăteam să mă întorc acasă, crezând, că nu luase trenul acela, când m-am hotărât să arunc o ultimă privire şi să parcurg tot peronul, până la capăt, uitându-mă atent la ferestrele compartimentelor. Am găsit-o în penultimul vagon, şezând, cu capul rezemat de geam şi cu privirea rătăcită. Am urcat în vagon şi m-am oprit în uşa compartimentului. Când mi-a auzit paşii s-a întors şi m-a privit fără surprindere, zâmbind uşor. S-a ridicat şi m-a îmbrăţişat în tăcere.
- Bine ai venit, am zis eu.
Singurul bagaj al Cristinei era o valiză mică. I-am întins mâna şi am coborât amândoi pe peron, care era deja pustiu. Am parcurs distanţa până în holul gării fără să rostim o vorbă. Când am ajuns la ieşire ne-am oprit. Ploaia cădea cu putere, iar şirul de taxiuri care, atunci când sosisem eu, se afla la intrarea în gară se evaporase.
- Nu vreau să mă întorc la Vila Helius în noaptea asta, David. Încă nu.
- Poţi să rămâi la mine dacă vrei, sau putem căuta o cameră la un hotel.
- Nu vreau să fiu singură.
- Să mergem la mine acasă. Dacă ceva îmi prisoseşte, acel ceva sunt camerele.
L-am zărit pe unul din hamali, care ieşise să contemple furtuna ţinând în mână o umbrelă uriaşă.
M-am apropiat de el şi i-am propus să i-o cumpăr pentru o sumă de cinci ori mai mare decât costa de fapt. Mi-a înmânat-o împachetată într-un zâmbet serviabil.
La adăpostul acestei umbrele ne-am aventurat prin potop, îndreptându-ne spre casa cu turn, unde, din cauza rafalelor de vânt şi a bălţilor, am ajuns după zece minute, uzi leoarcă. Furtuna întrerupsese iluminatul, iar străzile erau cufundate într-un întuneric lichid, ici şi colo punctat cu felinare cu ulei sau lumânări aprinse, proiectate din balcoane sau portaluri. Nu m-am îndoit că formidabila instalație electrică de acasă trebuia să fi fost printre primele care au sucombat. A trebuit să urcăm treptele pe bâjbâite şi, când am deschis uşa apartamentului, scăpărarea fulgerelor i-a dezgropat aspectul cel mai funebru şi mai inospitalier.
- Dacă te-ai răzgândit şi preferi să căutăm un hotel...
- Nu, e bine aşa. Nu-ţi face griji.
Am lăsat valiza Cristinei în antreu şi m-am dus în bucătărie după o cutie cu lumânări de diferite dimensiuni, pe care o ţineam în cămară. Am început să le aprind, una câte una, fixându-le pe farfurii, în ceşti şi pahare. Cristina mă privea din uşă.
- Nu durează decât un minut, am asigurat-o eu. Am experienţă.
Am început să împrăştii lumânări prin camere, pe coridor şi prin unghere, până când toată casa s-a cufundat într-o blândă întunecime aurită.
- Parcă e o catedrală, zise Cristina.
Am însoţit-o până într-unul din dormitoare, pe care nu-l foloseam niciodată, dar îl menţineam curat şi aranjat din vremurile când Vidal, prea beat ca să se mai întoarcă la palatul său, mai rămânea la mine peste noapte.
- Îţi aduc imediat prosoape curate. Dacă n-ai haine de schimb, îţi pot oferi ampla şi sinistra
garderobă stil Belle Epoque pe care foştii proprietari au lăsat-o în dulapuri.
Stângacele mele tentative de umor abia izbuteau să-i smulgă un zâmbet şi se mulţumi să
încuviinţeze. Am lăsat-o să şadă pe pat în timp ce dădeam fuga după prosoape. Când m-am întors, era în acelaşi loc, nemişcată. Am lăsat prosoapele pe pat lângă ea şi i-am adus două lumânări pe care le plasasem la uşă, ca să aibă ceva lumină.
- Mulţumesc, îngăimă ea.
- Cât te schimbi, mă duc să-ţi pregătesc o supă fierbinte.
- Nu mi-e foame.
- Oricum o să-ţi prindă bine. Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi.
Am lăsat-o singură şi m-am îndreptat spre camera mea, să mă descotorosesc de pantofii uzi leoarcă. Am pus apa la încălzit şi m-am aşezat în galerie să aştept. Ploaia continua să cadă puternic, mitraliind ferestrele cu furie şi formând şiroaie, în burlanele turnului şi ale terasei, şiroaie care sunau ca nişte paşi pe acoperiş. Mai departe, cartierul Ribera era cufundat într-o beznă aproape totală.
Imediat am auzit cum uşa de la camera Cristinei se deschide şi am ascultat-o cum se apropie. Se îmbrăcase într-un capot alb şi îşi aruncase pe umeri un şal de lână care nu i se potrivea.
- L-am împrumutat dintr-un dulap, zise ea. Sper să nu te superi.
- Poţi să-l păstrezi, dacă vrei.
Se aşeză într-unul din fotolii şi îşi plimbă ochii prin sală, oprindu-se la teancul de foi de pe masă.
M-a privit, iar eu am încuviinţat.
- L-am terminat acum câteva zile, am zis eu.
- Şi al tău?
