Primul pe care l-am găsit începea astfel: "Casa cenuşii este o operă matură, bogată şi de înalt nivel, care ne reconciliază cu tot ce ne poate oferi mai bun literatura contemporană". Un alt cotidian îl informa pe cititor că "nimeni nu scrie mai bine în Spania decât Pedro Vidal, romancierul nostru cel
mai respectat şi mai recunoscut", iar un al treilea spunea că romanul era "capital, de o lucrătură
măiastră şi de o calitate excelentă". Un al patrulea cotidian remarca marele succes internaţional al lui Vidal şi al operei sale: "Europa capitulează în faţa maestrului" (deşi romanul abia apăruse de două
zile în Spania şi, în caz de traducere, nu putea apărea în nici o altă ţară mai devreme de un an de zile). Articolul se extindea într-o glosă prolixă pe seama marii recunoaşteri şi a respectului enorm pe care numele Vidal îl suscita printre "cei mai remarcabili experţi internaţionali", deşi, după câte ştiam eu, nici una dintre cărţile lui nu fusese tradusă niciodată în nici o limbă, cu excepţia unui roman a cărui traducere în limba franceză o finanţase însuşi don Pedro şi din care se vânduseră 126 de exemplare. Dincolo de aceste miracole, presa afirma la unison că "s-a născut un clasic" şi că romanul marca "întoarcerea unuia dintre cei mari, condeiul cel mai de seamă al vremii noastre: Vidal, maestrul indiscutabil".
Pe pagina opusă a câtorva din aceste ziare, într-un spaţiu mai modest, de una sau două coloane, am putut întâlni şi câteva semnalări ale romanului scris de un anume David Martin. Cea mai favorabilă
începea astfel: "Lucrare de începător, scrisă într-un stil pedestru, Paşii cerului, a debutantului David Martin, evidenţiază încă de la prima pagină lipsa de mijloace şi de talent a autorului său". O a doua estima că "debutantul Martin încearcă să-l imite pe maestrul Pedro Vidal, fără să izbutească". Ultima pe care am fost în stare s-o citesc, publicată în La Voz de la Industria, începea direct cu un şapou cu caractere aldine în care spunea: "David Martin, un autor complet necunoscut, scriitor de reclame, ne surprinde cu ceea ce este, poate, cel mai prost debut literar din acest an".
Am lăsat pe masă ziarele şi cafeaua pe care o comandasem şi am apucat-o pe Rambla în jos, spre sediul editurii lui Barrido şi Escobillas. Pe drum, am trecut prin faţa a patru sau cinci librării, toate împodobite cu nenumărate exemplare din romanul lui Vidal. În nici una n-am întâlnit măcar un exemplar dintr-al meu. În toate se repeta acelaşi episod pe care îl trăisem la "Catalonia".
- Păi, să vedeţi, nu ştiu ce s-o fi întâmplat, fiindcă trebuia să ne sosească alaltăieri, dar editorul spune că a epuizat stocurile şi că nu ştie când o va retipări. Dacă doriţi să-mi lăsaţi un nume şi un număr de telefon, vă pot anunţa când sosește... Ați întrebat la "Catalonia"? Dacă nici ei n-o au...
Cei doi asociaţi m-au primit cu un aer funebru şi neprietenos: Barrido, înapoia biroului său, mângâind un stilou, şi Escobillas, în picioare în spatele lui, sfredelindu-mă cu privirea. Otravă se lingea pe buze de nerăbdare, aşezată pe un scaun lângă mine.
- Nu ştii cât de rău îmi pare, prietene Martin, explica Barrido, problema e următoarea: librarii ne fac comenzile bazându-se pe recenziile care apar în ziare, să nu mă întrebi de ce. Dacă te duci în magazia de vizavi, vei vedea că avem trei mii de exemplare din romanul dumitale, care stau şi se prăpădesc de plictiseală.
- Cu toată cheltuiala şi pierderile pe care acest lucru le presupune, completă Escobillas pe un ton vădit ostil.
- Am trecut pe la magazie înainte să vin aici şi am constatat că există trei sute de exemplare. Şeful mi-a zis că nu s-au tipărit mai multe.
- Nu-i adevărat, ridică tonul Escobillas. Barrido îl întrerupse, conciliant.
- Iartă-l pe asociatul meu, Martin. Înţelege că suntem la fel de indignaţi, dacă nu şi mai indignaţi ca dumneata, pentru tratamentul ruşinos la care presa locală a supus o carte de care toţi cei din această
editură eram profund îndrăgostiţi, dar te rog să înţelegi că, în ciuda încrederii noastre pline de entuziasm în talentul dumitale, în cazul ăsta suntem legaţi de mâini şi de picioare din pricina
confuziei create de aceste note de presă răutăcioase. Dar să nu te descurajezi, fiindcă Roma nu s-a făcut în două zile. Noi ne luptăm din răsputeri să-i acordăm operei dumitale consideraţia pe care o merită înaltele ei calităţi literare...
- Printr-o ediţie de trei sute de exemplare. Barrido oftă, îndurerat de lipsa mea de încredere.
- Ediţia este de cinci sute, preciză Escobillas. După celelalte două sute au venit în persoană
Barcelo şi Sempere
ieri. Restul va apărea în tirajul următor, fiindcă în ultimul n-au intrat din pricină că a coincis cu mai multe noutăţi editoriale. Daca dumneata ai face un efort să ne înţelegi problemele şi n-ai fi atât de egoist, ai vedea perfect lucrurile.
I-am privit pe toţi trei, nevenindu-mi să-mi cred ochilor:
- Sa nu-mi spuneţi ca n-o sa mai faceţi nimic. Barrido mă privi, dezolat.
- Şi ce ai vrea să facem noi, prietene? Am mizat pe totul sau nimic. Ajută-ne şi dumneata puţin.
- Dacă ai fi scris măcar o carte ca aceea a prietenului dumitale Vidal, zise Escobillas.
- Acela chiar că-i un mare roman, confirmă Barrido. O spune până şi La Voz de la Industria.
- Ştiam eu că aşa are să se întâmple, continuă Escobillas.
Dumneata ești un nerecunoscător.
De lângă mine, Otravă mă privirea cu un aer mâhnit.
Mi s-a părut că o să-mi ia mâna să mă consoleze şi i-am îndepărtat-o rapid. Barrido îmi oferi un zâmbet onctuos.
- Poate că tot răul e spre bine, Martin. Poate că e un semn de la Dumnezeu, care în infinita lui înţelepciune vrea să-ţi arate calea de întoarcere spre treaba care le-a adus atâta fericire cititorilor cărţii Oraşul blestemaţilor.
Am izbucnit în râs. Barrido mi se alătură şi, la un semn de-al lui, la fel făcură Escobillas şi Otravă.
Am contemplat corul acela de hiene şi mi-am spus că, în alte împrejurări, momentul mi s-ar fi părut de o excelentă ironie.
- Aşa îmi placi, să fii optimist, spuse Barrido. Ce zici?
Când vom avea următorul episod al lui Ignatius B. Samson? Toţi trei mă priviră cu solicitudine şi nerăbdare. Mi-am dres glasul ca să vocalizez cu precizie şi le-am zâmbit.
- Duceți-vă dracului.
18
După ce am ieşit de acolo, am rătăcit ceasuri întregi pe străzile Barcelonei, fără nici o ţintă. Am simţit că îmi venea greu să respir şi ceva îmi apăsa pieptul. O sudoare rece îmi acoperea fruntea şi mâinile. La lăsarea nopţii, nemaiştiind unde să mă ascund, am apucat-o înapoi spre casă. Trecând prin faţa librăriei "Sempere şi Fiii", am văzut că librarul umpluse vitrina cu exemplare din romanul meu. Era târziu şi librăria era închisă, dar înăuntru era încă lumină, iar când am vrut să grăbesc pasul am văzut că Sempere mă observase şi îmi zâmbea cu o tristeţe pe care nu i-o mai văzusem niciodată
în toţi anii de când îl cunoşteam. A venit la uşă şi a deschis.
- Întră o secunda, Martin.
- În altă zi, domnule Sempere.
