- Nu ştiu. Nu-mi amintesc nici locul, nici ziua. Nici măcar nu sunt sigură că bărbatul acela e tatăl meu. E ca şi cum acel moment n-ar fi existat niciodată. De ani de zile am găsit-o în albumul tatei şi n-am ştiut niciodată ce înseamnă. Parcă ar vrea să-mi spună ceva.
Am mai întors câteva pagini. Cristina îmi povestea cine era fiecare.
- Uite, asta sunt eu la paisprezece ani.
- Ştiu.
Cristina mă privi cu tristeţe.
- Eu nu-mi dădeam seama, nu-i aşa? Am ridicat din umeri.
- Nu mă vei putea ierta niciodată.
Am preferat să răsfoiesc decât s-o privesc în ochi.
- N-am nimic de iertat.
- Uită-te la mine, David.
Am închis albumul şi am făcut ce-mi cerea.
- Nu-i adevărat, zise ea. Sigur că-mi dădeam seama.
Îmi dădeam seama în fiecare zi, dar credeam că n-am dreptul.
- De ce?
- Fiindcă vieţile noastre nu ne aparţin. Nici a mea, nici a tatei, nici a ta...
- Totul îi aparține lui Vidal, am zis eu cu amărăciune. Încetişor, îmi luă mâna şi o duse la buze.
- Azi nu, murmură ea.
Ştiam că o voi pierde imediat după acea noapte, iar durerea şi singurătatea care o rodeau pe dinăuntru se vor înăbuşi treptat. Ştiam că are dreptate - nu fiindcă ceea ce spusese ar fi fost adevărat, ci pentru că, în fond, amândoi credeam asta şi aşa avea să fie mereu. Ne-am ascuns ca doi tâlhari în una din camere, fără a ne încumeta să aprindem o lumânare şi nici măcar să vorbim. Am dezbrăcat-o lent, parcurgându-i pielea cu buzele, conştient că nu voi mai face asta niciodată. Cristina s-a dăruit cu furie şi s-a lăsat purtată, iar când oboseala ne-a biruit, a adormit în braţele mele fără să mai spună
nimic. Am rezistat somnului, savurându-i căldura trupului şi gândindu-mă că dacă a doua zi moartea voia să-mi iasă în cale, aveam s-o întâmpin împăcat. Am mângâiat-o pe Cristina în semiîntuneric, ascultând furtuna care se îndepărta de oraş, dincolo de ziduri, ştiind că o voi pierde, dar că, pentru câteva minute, ne-am aparţinut unul altuia, şi nimănui altcuiva.
Când prima boare a zorilor a măturat ferestrele, am deschis ochii şi am găsit patul gol. Am ieşit pe coridor şi m-am dus până în galerie. Cristina lăsase albumul şi luase romanul lui Vidal Am umblat prin toată casa, unde mirosul absenţei sale se făcea deja simţit, şi am stins, una câte una, lumânările pe care le aprinsesem în noaptea trecută.
17
Nouă săptămâni mai târziu, mă aflam în faţă la numărul 17 din piaţa Catalunya, unde librăria
"Catalonia" îşi deschisese porţile cu doi ani în urmă, şi contemplam uluit o vitrină care mi s-a părut nesfârşită şi ticsită cu exemplare ale unui roman cu titlul Casa cenuşii de Pedro Vidal. Am zâmbit în sinea mea. Mentorul meu utilizase până şi titlul pe care i l-am sugerat cu ceva timp în urmă, atunci când i-am explicat premisa poveştii. M-am hotărât să intru şi am cerut un exemplar. L-am deschis la întâmplare şi am început să recitesc pasaje pe care le ştiam pe de rost şi pe care le terminasem de cizelat cu nu mai mult de două luni în urmă. N-am întâlnit nici măcar un cuvânt, în toată cartea, pe care să nu-l fi pus eu acolo, cu excepţia dedicaţiei: ,,Pentru Cristina Sagnier, fără de care... ".
Când i-am restituit cartea, vânzătorul mi-a spus să nu mai stau pe gânduri.
- Ne-a sosit acum două zile şi am citit-o deja, adăugă el.
Un mare roman. Ascultaţi la mine şi cumpăraţi-l. Ştiu că e ridicat în slăvi în toate ziarele şi ăsta e mai mereu un semn prost, dar în cazul ăsta excepţia confirmă regula. Dacă nu vă place, mi-l aduceţi şi vă înapoiez banii.
- Mulţumesc, am răspuns eu, pentru recomandare şi mai ales pentru ce mi-aţi mai propus. Dar l-am citit şi eu.
- Atunci, v-ar putea interesa altceva?
- N-aveţi un roman intitulat Paşii cerului?
Librarul îşi stoarse creierii câteva momente.
- Este cel scris de Martin, nu-i aşa, acela cu Oraşul ... ? Am clătinat din cap afirmativ.
- L-am cerut, dar editura nu mi-a trimis nici un exemplar.
Daţi-mi voie să mă uit mai bine.
L-am urmat până la o tejghea unde s-a consultat cu unul dintre colegii lui, care a tăgăduit.
- Trebuia să ne sosească ieri, dar editorul spune că nu are exemplare. Îmi pare rău. Dacă doriţi, vă
rezerv una când va sosi...
- Nu vă faceţi griji. Am să mai trec. Mulţumesc mult.
- Îmi pare rău, domnule. Nu ştiu ce s-o fi întâmplat, fiindcă, după cum v-am spus, trebuia s-o avem deja...
Când am ieşit din librărie m-am dus până la un chioşc de presă aflat la capătul Ramblei. De acolo am cumpărat aproape toate ziarele din ziua aceea, începând cu La Vanguardia şi terminând cu La Voz de la Industria. Am luat un loc în cafeneaua "Canaletas" şi am început să caut prin paginile lor.
Recenziile la romanul scris pentru Vidal figurau în toate ediţiile, pe câte o pagină întreagă, cu titluri scrise cu litere mari şi cu un portret al lui don Pedro în care acesta apărea meditativ şi misterios, etalând un costum nou şi savurând o pipă cu o nonşalanţă studiată. M-am apucat să citesc diferitele titluri şi primul şi ultimul paragraf al recenziilor.
