Nici un răspuns, nici un sunet. Am şovăit o clipă, apoi am deschis şi am ieşit pe palier. M-am aplecat să mă uit pe scări în jos. Treptele coborau în spirală, estompându-se în întuneric. Nu era nimeni. M-am întors spre uşă şi am băgat de seamă că micul felinar care ilumina palierul pâlpâie. Am intrat din nou în casă şi am închis cu cheia, lucru pe care de multe ori uitam să-l fac. Atunci l-am văzut. Era un plic de culoare crem cu margini zimţate. Cineva îl strecurase pe sub uşă. Am îngenuncheat ca să-l ridic. Era o hârtie groasă şi poroasă. Plicul era sigilat cu ceară roşie şi purta numele meu. Blazonul întipărit în ceară înfăţişa silueta îngerului cu aripile întinse., L-am deschis.

Stimate domnule Martin,

Urmează să-mi petrec o bucată de vreme în oraş şi mi-ar plăcea tare mult să mă pot bucura decompania dumitale şi, poate, de ocazia de a relua subiectul ofertei mele. Ţi-aş fi deosebit derecunoscător dacă, în cazul în care nu ai un alt program stabilit, m-ai însoţi la cină în următoareazi de vineri 13 a lunii în curs, la ora 10 seara, într-o mică vilă pe care am închiriat-o pentruşederea mea la Barcelona. Casa se află la intersecţia străzilor Olot şi San Jose de la Montana,lângă intrarea în Parcul Giiell. Îmi doresc şi nădăjduiesc că vei putea veni.

Al dumitale prieten,

ANDREAS CORELLI

Am lăsat biletul să cadă pe jos şi m-am târât până în galerie. Acolo m-am întins pe canapea, la adăpostul semiîntunericului. Mai erau şapte zile până la această întâlnire. Am zâmbit în sinea mea.

Nu credeam că voi mai trăi şapte zile. Am închis ochii şi am încercat să aţipesc. Şuieratul acela permanent din urechi îmi părea acum mai zgomotos ca niciodată. Împunsături de lumină albă se aprindeau în mintea mea cu fiecare bătaie a inimii.

Nu veţi putea nici măcar să vă gândiţi să scrieţi.

Am deschis din nou ochii şi am scrutat întunericul albastru care învăluia galeria. Lângă mine, pe masă, încă mai era vechiul album cu fotografii pe care îl lăsase Cristina. Nu avusesem curaj să-l arunc, nici măcar să-l ating. Am întins mâna spre album şi l-am deschis. Am întors filele până când am dat peste imaginea pe care o căutam. Am smuls-o de pe pagină şi am cercetat-o. Cristina, copilă

fiind, mergând de mână cu un străin pe platforma aceea care înainta în mare. Am strâns fotografia la piept şi m-am lăsat biruit de oboseală. Încetul cu încetul, amărăciunea şi furia din acea zi, din acei ani, s-au stins treptat şi m-a învăluit o beznă caldă, plină de glasuri şi de mâini care mă aşteptau. Mi-am dorit să mă pierd în ea aşa cum nu-mi dorisem nimic toată viaţa, însă ceva a tras de mine şi un junghi de lumină

şi de durere m-a smuls din acel vis plăcut ce făgăduia să nu se mai sfârşească.

Încă nu şopti glasul, încă nu.

Am ştiut că zilele trec fiindcă, din când în când, mă trezeam şi mi se părea că văd lumina soarelui răzbătând prin obloanele de la ferestre. În mai multe rânduri, mi s-a părut că aud bătăi la uşă şi glasuri care îmi pronunţau numele şi apoi dispăreau îndată. Câteva ceasuri sau câteva zile mai târziu m-am sculat şi mi-am dus mâinile la faţă, ca să descopăr sânge pe buze. Nu ştiu dacă am coborât în stradă sau doar am visat. Însă, fără să-mi dau scama cum am ajuns acolo, m-am pomenit că o apucasem pe Paseo del Born, îndreptându-mă spre catedrala Santa Maria del Mar. Străzile erau pustii sub luna de mercur. Mi-am ridicat privirea şi mi s-a părut că zăresc spectrul unei mari furtuni negre desfășurându-și aripile deasupra oraşului. O lumină albă a despicat cerul şi o mantie ţesută din picături de ploaie s-a abătut ca un roi de pumnale de cristal. Cu o clipă înainte ca prima picătură să

atingă pământul, timpul a stat în loc şi sute de mii de lacrimi de lumină au rămas suspendate în văzduh ca nişte fire de praf. Am ştiut că cineva sau ceva păşeşte in spatele meu şi i-am putut simţi răsuflarea in ceafă, rece şi impregnată de duhoarea cărnii putrezite şi a focului. Am simţit cum degetele sale, lungi şi ascuţite, plutesc peste pielea mea şi, în clipa aceea, păşind prin ploaia suspendată, şi-a făcut apariţia acea copilă care trăia doar în portretul pe care îl strângeam la piept. M-a luat de mână şi a tras de mine, călăuzindu-mă din nou spre casa cu turn, lăsând în urmă acea prezenţă îngheţată care şerpuia în spatele meu. Când mi-am revenit în simţiri, trecuseră şapte zile.

Eram în zorii zilei de vineri, 13 iulie.

23

Pedro Vidal şi Cristina Sagnier s-au căsătorit în acea dupăamiază. Ceremonia a avut loc la ora cinci, in capela mănăstirii din Pedralbes. A asistat doar o mică parte din clanul Vidal, în timp ce, semn rău exponenţii cei mai iluştri ai familiei, inclusiv tatăl mirelui, au absentat. Dacă ar fi existat guri rele, ar fi zis că ideea mezinului de a o lua in căsătorie pe fiica şoferului a căzut ca un şuvoi de apă rece peste membrii dinastiei. Dar nu au existat. Printr-un discret pact al tăcerii, cronicarii ştirilor mondene aveau altceva de făcut în acea după-amiază şi nici măcar o publicaţie nu s-a făcut ecoul ceremoniei. Nimeni nu s-a aflat acolo pentru a povesti cum la porţile bisericii s-a adunat un ciorchine de foste amante ale lui don Pedro, care plângeau în tăcere ca o adunătură de văduve ofilite, cărora nu le mai rămânea decât să-şi piardă şi ultima speranţă. Nimeni nu s-a aflat acolo ca să povestească cum Cristina ţinea în mână un buchet de trandafiri albi şi purta o rochie de culoarea fildeşului care i se confunda cu pielea, creând impresia că mireasa venea la altar dezbrăcată, fără altă podoabă în afara vălului alb ce îi acoperea chipul şi un cer de culoarea chihlimbarului ce părea să se strângă într-un vârtej de nori peste săgeata clopotniţei.

Nimeni nu s-a aflat acolo ca să consemneze cum cobora din maşină şi, pentru o clipă, se oprea să-şi ridice privirea să se uite spre piaţa din faţa portalului bisericii, până când ochii ei l-au întâlnit pe omul acela muribund, căruia îi tremurau mâinile şi care murmura, fără ca nimeni să le poată auzi, cuvinte pe care urma să le ia cu el în mormânt.

- Fiţi blestemaţi. Fiţi blestemaţi amândoi.

Două ceasuri mai târziu, aşezat în fotoliul din camera de lucru, am deschis caseta care, cu ani în urmă, ajunsese în mâinile mele şi care conţinea singurul lucru rămas de la tata. Am scos pistolul învelit în pânză şi am deschis tamburul. Am introdus şase gloanţe şi am închis arma la loc. Am dus ţeava la tâmplă, am tras percutorul fi am închis ochii. În clipa aceea am simţit cum acea rafală de vânt şfichiuia brusc turnul şi ferestrele camerei de lucru se deschideau larg, izbind în perete cu putere. O adiere îngheţată mi-a mângâiat pielea, ducând cu sine suflarea pierdută a marilor speranţe.

24

Taxiul urca încetişor spre marginile cartierului Gracia, îndreptându-se spre incinta solitară şi sumbră a Parcului Giiell. Dealul era punctat cu vile care văzuseră şi zile mai bune, şi care acum se iveau printre arborii ce se legănau în vânt ca o apă neagră. Sus, pe coastă, am zărit poarta cea mare a incintei. Cu trei ani în urmă, la moartea lui Gaudi, moştenitorii contelui Giiell vânduseră primăriei acea zonă pustie, care nu avusese niciodată alt locuitor în afara arhitectului său, pe o peseta. Uitată şi neîngrijită, grădina de coloane şi turnuri te ducea acum cu gândul la un paradis blestemat. I-am zis şoferului să oprească în dreptul grilajului de la intrare şi i-am achitat cursa.

- Domnule, sunteţi sigur că aici vreţi să coborâţi? mă întrebă şoferul, care nu era prea sigur pe el.

Dacă doriţi, vă pot aştepta câteva minute...

- Nu-i nevoie.

Bâzâitul taxiului s-a pierdut la vale şi am rămas singur cu ecoul vântului printre copaci. Frunzele uscate se târau la intrarea în parc şi se învârtejeau la picioarele mele. M-am apropiat de grilaj, care era închis cu lanţuri roase de rugină, şi m-am uitat înăuntru. Lumina lunii mângâia silueta dragonului care străjuieşte scara. O formă întunecată cobora treptele cu mare încetineală, observându-mă cu ochi ce străluceau ca nişte perle sub apă. Era un câine negru. Animalul se opri la capătul de jos al scării şi abia atunci am băgat de seamă că nu era singur. Alte două animale mă observau în tăcere. Unul se apropiase pe furiş prin umbra proiectată de casa paznicului, situată lateral faţă de intrare. Celălalt, cel mai mare dintre ele, se căţărase pe zid şi mă privea de pe cornişă, la numai doi metri. Aburul răsuflării îi picura printre colţii scoşi la vedere. M-am retras cu mare încetineală, fără să-mi desprind privirea din ochii lui şi fără să-i întorc spatele. Pas cu pas, am ajuns până pe trotuarul celălalt. Alt câine se cocoţase pe zid şi mă urmărea din ochi. Am cercetat terenul în căutarea vreunui băţ sau a vreunei pietre cu care să mă apăr, în caz că se hotărau să sară şi să vină după mine, dar pe jos nu erau decât frunze uscate. Ştiam că, dacă îmi feresc privirea şi o iau la fugă, animalele mă vor urmări şi nu voi putea străbate nici douăzeci de metri până să sară pe mine şi să mă facă bucăţi, Cel mai mare dintre animale înaintă câţiva paşi pe zid şi eram sigur că va sări. Al treilea, singurul pe care îl văzusem de la început şi care probabil era pe post de momeală, începea să escaladeze partea mai joasă a zidului ca să li se alăture celorlalţi doi. Acu-i acu, mi-am zis în sinea mea.

În clipa aceea, scăpărarea unui fulger a aprins şi a luminat feţele de lup ale celor trei animale, care s-au oprit cât ai clipi. M-am uitat peste umăr şi am văzut movila care se ridica la cincizeci de metri de intrarea în parc. Luminile din casă se aprinseseră, singurele de pe tot dealul. Unul dintre animale a scos un geamăt înăbuşit şi s-a retras în interiorul parcului. Celelalte l-au urmat o clipă mai târziu.

Fără să mai stau pe gânduri, am pornit spre casă. Aşa cum îmi indicase Corelli în invitaţie, vila se ridica la intersecţia străzilor Olot şi San Jose de la Montana. Era o structură înaltă, cu multe unghiuri, pe trei niveluri, de forma unui turn surmontat de mansarde, care contempla, ca o santinelă, oraşul şi parcul fantomatic de la picioarele sale.

Casa era situată la capătul unui povârniş abrupt şi al unor scări care te lăsau la poartă. Nimburi de lumină aurie răzbăteau prin ferestrele mari. Pe măsură ce urcam treptele din piatră, mi s-a părut că

desluşesc o siluetă conturată deasupra unei balustrade de la etajul al doilea, nemişcată ca un păianjen pe propria-i plasă. Am ajuns la ultima treaptă şi m-am oprit să-mi trag sufletul. Uşa principală era

întredeschisă şi o fâşie de lumină se întindea până la picioarele mele. M-am apropiat încet şi m-am oprit în prag. Un miros de flori moarte emana dinăuntru. Am bătut în uşă cu dosul degetelor şi aceasta s-a deplasat câţiva centimetri spre interior. În faţa mea era un antreu şi un coridor lung care pătrundea în casă. Am putut detecta un sunet sec şi repetitiv, ca al unui oblon izbind în fereastră din pricina vântului, sunet ce provenea de undeva din casă şi care amintea de bătaia unei inimi. Am înaintat câţiva paşi în antreu şi am văzut că, la stânga mea, se afla scara ce ducea spre turn. Mi s-a părut că aud paşi uşori, paşi de copil, urcând ultimele etaje.

- Bună seara! am strigat:

Înainte ca ecoul glasului meu să se stingă pe coridor, sunetul de percuţie care ticăia undeva prin casă s-a oprit. O tăcere deplină s-a pogorât în jurul meu şi un curent de aer îngheţat mi-a mângâiat faţa.

- Domnule Corelli! Sunt Martin. David Martin. Neprimind nici un răspuns, m-am aventurat pe coridorul care înainta spre interiorul casei. Pereţii erau acoperiţi cu fotografii, portrete înrămate de diferite dimensiuni. După atitudinea şi veşmintele subiecţilor, am presupus că majoritatea aveau cel puţin între douăzeci şi treizeci de ani. Sub rama fiecăruia era o plăcuţă cu numele celui din portret şi anul în care fusese făcută poza. Am studiat acele chipuri care mă priveau dintr-un alt timp. Copii şi bătrâni, doamne şi domni. Toţi aveau în comun o umbră de tristeţe în privire, o chemare tăcută. Toţi se uitau spre obiectiv cu o dorinţă care îţi îngheţa sângele în vine.

- Te interesează arta fotografică, prietene Martin ? spuse vocea de lângă mine.

M-am întors tresărind. Andreas Corelli contempla fotografiile alături de mine, cu un zâmbet melancolic. Nici nu-l văzusem, nici nu-l auzisem apropiindu-se, iar când mi-a zâmbit am simţit un frison.

- Credeam că nu vei veni.

- Şi eu la fel.

- Atunci, permite-mi să te invit la un pahar de vin, să ciocnim pentru greşelile noastre.

L-am urmat până într-un salon cu ferestre largi, orientate către oraş. Corelli m-a poftit să iau loc într-un fotoliu şi apoi a umplut două pahare dintr-o sticlă de cristal de pe o masă. Mi-a întins un pahar şi a luat loc în fotoliul din faţa mea.

Am gustat vinul. Era excelent. L-am golit aproape dintr-o sorbire şi curând am simţit cum căldura care îmi cobora pe gâtlej îmi domoleşte agitaţia. Corelli îşi adulmeca paharul şi mă observa cu un zâmbet senin şi prietenos.

- Aţi avut dreptate, i-am zis.

- De obicei am dreptate, îmi răspunse Corelli. E o obişnuinţă care rareori îmi oferă vreo satisfacţie. Uneori îmi spun că puţine lucruri mi-ar plăcea mai mult decât eventuala certitudine că m-am înşelat.

- Asta se poate aranja cu uşurinţă. Întrebaţi-mă pe mine. Eu mă înşel întotdeauna.

- Ba nu, nu te înşeli. Mi se pare că vezi lucrurile aproape la fel de clar ca mine şi că nici dumitale asta nu-ţi aduce nici o satisfacţie.

Ascultându-l, mi-a trecut prin minte că, în clipa aceea, singurul lucru care mi-ar fi putut oferi vreo satisfacţie era să dau foc întregii lumi şi să ard odată cu ea. Ca şi când mi-ar fi citit gândul, Corelli zâmbi dezvelindu-şi dinţii şi încuviinţă.

- Eu te pot ajuta, ca prieten.

M-am surprins singur ferindu-mi privirea de a lui şi concentrându-mă asupra micii broşe cu un înger de argint de pe reverul său.

- Drăguţă broşă, am zis arătând spre ea.

- Amintire de familie, răspunse Corelli.