- Rămăşiţe ale unei vechi necropole, explică el. Dar asta să nu-ţi dea vreo idee şi să te hotărăşti să-mi pici mort aici.

Am continuat până într-o zonă din faţa structurii centrale, care părea să ţină loc de prag. Isaac îmi tot recita încontinuu normele şi îndatoririle, ţintuindu-mă din când în când cu câte o privire pe care eu, mai apoi, o îmblânzeam printr-o încuviinţare ascultătoare.

- Articolul unu: prima oară când cineva vine aici are dreptul să-şi aleagă o carte, cea pe care o vrea, dintre toate câte există în acest loc. Articolul doi: când cineva adoptă o carte, îşi asumă

obligaţia de a o proteja şi de a face tot posibilul să nu se piardă niciodată. Pentru tot restul vieţii.

Până acum ai nelămuriri?

Mi-am ridicat privirea spre imensitatea labirintului.

- Cum să alegi o singură carte din atâtea?

Isaac ridică din umeri.

- Unii preferă să creadă că, de fapt, cartea este cea care îi alege pe ei... Destinul, ca să spunem aşa. Ceea ce vezi dumneata aici este suma secolelor de cărţi pierdute şi uitate, cărți care erau condamnate să fie distruse si reduse la tăcere pentru totdeauna, cărţi care păstrează memoria şi sufletul unor vremuri şi minuni de care nimeni nu-şi mai aminteşte. Nimeni dintre noi, nici măcar cei mai vârstnici, nu ştie exact când a fost creat acest loc, şi nici cine l-a creat. Probabil e aproape la fel de vechi ca oraşul însuşi şi a crescut odată cu el, în umbra lui. Ştim că edificiul a fost ridicat din rămăşiţele unor palate, biserici, temniţe şi spitale care probabil au existat cândva pe acest loc.

Structura principală datează de la începutul secolului al XVIII-lea şi de atunci s-a schimbat în permanenţă. Înainte vreme, Cimitirul Cărţilor Uitate a stat ascuns sub tunelurile oraşului medieval.

Unii spun că, pe vremea Inchiziţiei, oameni ştiutori de carte şi liber-cugetători ascundeau cărţi interzise în sarcofage şi le îngropau în osuarele existente în tot oraşul ca să le protejeze, nădăjduind că generaţiile viitoare le vor putea dezgropa. La jumătatea secolului trecut, s-a descoperit un lung tunel care conduce din măruntaiele labirintului până în pivniţele unei vechi biblioteci care, astăzi, e blocată şi ascunsă sub ruinele unei vechi sinagogi din cartierul Call. Când ultimele ziduri ale oraşului au căzut, s-a produs o alunecare de teren, iar tunelul a fost inundat de apele torentului subteran care, de veacuri, curge pe sub ceea ce astăzi este Rambla. Acum e impracticabil, dar bănuim că, pentru mult timp, tunelul cu pricina a fost una din principalele căi de acces către locul acesta. Cea mai mare parte a structurii pe care o poţi vedea s-a dezvoltat de-a lungul secolului al XIX-lea. Nu mai mult de o sută de persoane din tot oraşul cunosc locul acesta şi sper că Sempere n-a comis o eroare atunci când te-a inclus şi pe dumneata printre ele ...

Am tăgăduit energic, însă Isaac mă privea cu scepticism.

- Articolul trei: îţi poţi înmormânta cartea oriunde vrei.

- Şi dacă mă rătăcesc?

- O clauză adiţională, din partea mea: încearcă să nu te rătăceşti.

- S-a rătăcit cineva vreodată? Isaac lăsă să-i scape o pufnitură.

- Când am început să lucrez aici, cu ani în urmă, umbla povestea despre Dario Alberti de Cymerman. Presupun că Sempere nu ţi-a vorbit despre asta, fireşte...

- Cymerman? Istoricul?

- Nu, dresorul de foci. Câţi Dario Alberti de Cymerman cunoşti? Fapt este că, în iarna anului 1889, Cymerman a intrat în labirint, unde a dispărut timp de o săptămână. A fost găsit pitit într-unul din tuneluri, aproape mort de groază. Se zidise înapoia mai multor rânduri de texte sfinte, ca să nu fie văzut.

- Văzut de cine? Isaac mă privi lung.

- De omul în negru. Sigur Sempere nu ţi-a povestit asta?

- Sigur nu.

Isaac îşi coborî glasul şi adoptă un ton confidenţial.

- Unii dintre membri, de-a lungul anilor, l-au văzut uneori pe omul în negru în tunelurile labirintului. Fiecare îl descrie altfel. Unii chiar afirmă că au stat de vorbă cu el. Într-o vreme, a circulat zvonul că omul în negru este spiritul unui autor blestemat pe care unul dintre membri l-a dat de gol după ce a luat de aici una din cărţile lui şi nu şi-a ţinut făgăduiala. Cartea s-a pierdut pentru totdeauna, iar autorul răposat rătăceşte pe vecie pe coridoare căutând răzbunare - ştii dumneata, soiul acela de chestii gen Henry James, cu mare priză la public.

- Doar n-o să-mi spuneţi că daţi crezare unui asemenea lucru.

- Bineînţeles că nu. Eu am altă teorie. Aceea a lui Cymerman.

- Şi anume....

- Că omul în negru este proprietarul acestui loc, părintele tuturor cunoştinţelor secrete şi interzise, al ştiinţei şi al memoriei, purtătorul de lumină al povestitorilor şi scriitorilor din vremuri imemoriale... Este îngerul nostru păzitor, îngerul minciunilor şi al nopţii.

- Mă luaţi peste picior.

- Orice labirint îşi are minotaurul său, preciză păzitorul.

Isaac zâmbi enigmatic şi îmi arătă spre intrarea în labirint.

- E numai al dumitale.

Am apucat-o pe o pasarelă care conducea spre una din intrări şi am pătruns încetişor într-un lung coridor de cărţi care descria o curbă ascendentă. Când ajungea la capătul curbei, tunelul se bifurca în patru culoare şi forma un mic cerc din care urca o scară în spirală ce se pierdea în sus. Am urcat treptele până am dat peste un palier dinspre care porneau trei tuneluri, Am ales unul dintre ele, pe acela despre care credeam că duce spre inima structurii, si m-am aventurat. În trecere, ştergeam cu degetele cotoarele a sute de cărţi. M-am lăsat impregnat de miros, de lumina ce izbutea să se strecoare prin fante şi din felinarele de sticlă fixate în structura din lemn, plutind în oglinzi şi penumbre. Am umblat fără ţintă preţ de aproape treizeci de minute, până când am ajuns într-un soi de cameră închisă, unde se aflau o masă şi un scaun. Pereţii erau alcătuiţi din cărţi şi păreau solizi, cu excepţia unei mici crăpături, de unde aveai impresia că cineva luase un volum. Am hotărât că acela

va fi noul cămin al Paşilor cerului. Am contemplat coperta pentru ultima oară şi am recitit primul paragraf, imaginându-mi clipa când, dacă aşa voia soarta, mulţi ani după ce voi fi murit şi voi fi fost uitat, cineva va străbate acelaşi drum şi va ajunge în acea sală pentru a găsi o carte necunoscută în care eu pusesem tot ceea ce aveam de oferit. Am aşezat-o acolo, cu sentimentul că eu sunt cel care rămâne pe raft. Chiar atunci am simţit o prezenţă în spatele meu şi m-am întors ca să mă pomenesc, privindu-mă fix în ochi, cu omul în negru.

21

La început nu mi-am recunoscut propria privire în oglindă, într-una din multele care alcătuiau un lanţ de lumină slabă de-a lungul coridoarelor labirintului. Chipul şi pielea pe care le vedeam oglindite erau ale mele, însă ochii erau ai unui străin. Tulburi, întunecaţi şi debordând de răutate. Mi-am desprins privirea şi am simţit cum greaţa îmi dă din nou târcoale. M-am aşezat pe scaunul din faţa mesei şi am respirat adânc. Mi-am imaginat că până şi doctorului Trias i-ar fi putut părea amuzantă

ideea că acelui chiriaş al creierului meu, excrescenţa tumorală, cum îi plăcea lui s-o numească, i s-ar fi năzărit să-mi aplice lovitura de graţie în locul acela şi să-mi acorde cinstea de a fi primul cetăţean permanent al Cimitirului Romancierilor Uitaţi. Îngropat în compania ultimei şi lamentabilei sale opere, cea care l-a dus la mormânt. Cineva avea să mă găsească acolo peste zece luni sau peste zece ani, ori poate niciodată. Un gran finale, demn de Oraşul blestemaţilor.

Cred că m-a salvat râsul amar, care mi-a limpezit capul şi m-a făcut să conştientizez unde mă aflam şi ce venisem să fac. Mă pregăteam să mă ridic de pe scaun când l-am văzut. Era un volum grosolan, de culoare închisă şi fără titlu vizibil pe cotor. Se afla deasupra unui teanc de alte patru cărţi în capătul mesei. L-am luat în mână. Copertele păreau legate în piele, ori într-un fel de piele tăbăcită şi închisă la culoare, mai degrabă din pricina atingerii repetate decât fiindcă ar fi fost vopsită.

Cuvintele titlului, care fuseseră întipărite cu ceea ce am presupus că era un fel de fier înroşit pe scoarţa cărţii, erau şterse, însă pe pagina a patra se putea citi acelaşi titlu, în mod limpede.

Lux Aeterna D.M.

Am presupus că iniţialele, care coincideau cu ale mele, corespundeau numelui autorului, însă în carte nu mai exista nici un indiciu care să confirme acest lucru. Am răsfoit grăbit câteva pagini şi am recunoscut cel puţin cinci limbi diferite care alternau în text. Spaniolă, germană, latină, franceză şi ebraică. Am citit, la întâmplare, un paragraf care m-a dus cu gândul la o rugăciune de care nu-mi aminteam să fi existat în liturghia tradiţională şi m-am întrebat dacă nu cumva acel registru era un soi de liturghier sau un compendiu de rugăciuni. Textul era punctat cu numerale şi strofe cu începuturi subliniate ce păreau să indice episoade sau diviziuni tematice. Cu cât îl examinam mai mult, cu atât mai mult îmi dădeam seama că, de fapt, îmi amintea de evangheliile şi catehismele de pe vremea când eram elev.

Aş fi putut să ies de acolo, să aleg orice alt volum dintre sutele de mii şi să părăsesc acel loc pentru a nu mă mai întoarce niciodată. Aproape am crezut că am şi făcut-o, până când mi-am dat seama că parcurgeam drumul îndărăt prin tunelurile şi coridoarele labirintului cu cartea în mână, ca şi când ar fi fost un parazit care mi se lipise de piele. Pentru o clipă, mi-a trecut prin cap ideea că

acea carte voia să iasă din locul cu pricina mai mult decât voiam eu şi că, într-un fel sau altul, îmi călăuzea paşii. După ce am făcut câteva ocoluri şi am trecut de două ori prin dreptul aceluiaşi exemplar din volumul al patrulea din operele complete ale lui LeFanu, m-am pomenit, fără să ştiu cum, în dreptul scării care cobora în spirală, iar de acolo am izbutit să găsesc drumul spre ieşirea din labirint. Bănuisem că Isaac mă va aştepta în prag, însă nu exista nici un semn că ar fi fost prezent, deşi am avut certitudinea că cineva mă priveşte din întuneric. Marea boltă a Cimitirului Cărţilor Uitate era cufundată într-o linişte adâncă.

- Isaac! am strigat.

Ecoul glasului s-a pierdut în umbră. Am aşteptat câteva secunde zadarnic şi m-am îndreptat spre ieşire. Semiîntunericul albastru care se strecura prin cupolă s-a risipit treptat până când bezna din jurul meu a devenit aproape totală. Câţiva paşi mai departe, am desluşit o lumină care pâlpâia într-un capăt al galeriei şi am putut constata că paznicul lăsase felinarul jos, lângă poartă. M-am întors pentru ultima oară să scrutez întunericul din galerie. Am tras de mânerul care punea în mişcare mecanismul de bare şi scripeţi. Elementele încuietorii s-au eliberat unul câte unul şi poarta a cedat câţiva centimetri. Am împins-o exact atât cât să pot trece şi am ieşit. În câteva secunde, poarta a început să se închidă la loc şi s-a ferecat cu un ecou adânc.

22

Pe măsură ce mă depărtam de locul acela, am simţit cum magia lui mă părăsea, iar greaţa şi durerea mă năpădeau din nou. Am căzut cu faţa în jos de două ori, prima dată pe Rambla şi a doua când am încercat să traversez Via Layetana, unde un copil m-a ridicat şi m-a salvat să nu fiu călcat de un tramvai. Cu mare greutate am ajuns până la uşa mea. Casa stătuse închisă toată ziua, iar căldura, acea căldură umedă şi otrăvitoare care, de la o zi la alta, sufoca oraşul încetul cu încetul, plutea prin interior sub forma unei lumini prăfoase. Am urcat până în camera de lucru din turn şi am deschis larg ferestrele. Abia adia un suflu de briză pe sub un cer acoperit de nori negri care se mişcau în cercuri deasupra Barcelonei. Am lăsat cartea pe masa mea de scris şi mi-am spus că voi avea timp să o examinez amănunţit. Sau poate că nu. Poate că timpul meu se terminase. Prea puţin părea să mai conteze.

În acele clipe abia mă ţineam pe picioare şi simţeam nevoia să mă întind în întuneric. Am scos unul din cele două flacoane cu pilule de codeină din sertar şi am dat pe gât trei sau patru dintr-o înghiţitură. Mi-am vârât flaconul în buzunar şi am luat-o pe scări în jos, nefiind absolut sigur că voi ajunge întreg până în dormitor. Când am ajuns în hol, mi s-a părut că văd o pâlpâire în linia de lumină

de sub uşa principală, ca şi când cineva s-ar fi aflat de partea cealaltă. M-am apropiat încet de intrare, sprijinindu-mă de pereţi.

- Cine-i? am întrebat.