- Mi-a zis să mă duc acasă, ştii? Că se făcuse deja târziu şi să mă duc să mă odihnesc, fiindcă azi vom avea o zi foarte lungă. Tocmai închideam toată contabilitatea lunii... Dacă aş mai fi rămas un minut ...
- Ce s-a întâmplat, Herminia?
- Am lucrat cu toţii până târziu. Era aproape miezul nopţii când domnul Barrido mi-a zis să mă duc acasă. Editorii îl aşteptau pe un domn care venea să-i viziteze...
- La miezul nopţii? Ce domn?
- Cred că din străinătate. Era ceva în legătură cu o ofertă, nu ştiu. Aş fi rămas cu plăcere, dar era foarte târziu şi domnul Barrido mi-a zis...
- Herminia, domnul acela, îţi aminteşti cum se numeşte? Otravă mă privi cu mirare.
- Tot ce-mi amintesc i-am povestit deja inspectorului care a venit azi-dimineaţă. M-a întrebat de tine.
- Un inspector? De mine?
- Ei vorbesc cu toată lumea.
- Desigur.
Otravă mă privea fix, cu neîncredere, ca şi când încerca să-mi citească gândurile.
- Nu ştiu dacă are să scape cu viaţă, murmură ea referindu-se la Escobillas. S-a pierdut totul -
arhivele, contractele... totul. S-a zis cu editura.
- Îmi pare rău, Herminia.
Un zâmbet strâmb şi răutăcios îi înflori pe buze.
- Îţi pare rău? Nu asta voiai?
- Cum poţi crede una ca asta?
Otravă mă privi bănuitoare.
- Acum eşti liber.
Am dat să-i ating braţul, dar Herminia s-a ridicat în picioare şi a făcut un pas înapoi, ca şi când prezenţa mea ar fi înfricoşat-o.
- Herminia...
- Pleacă, îmi zise ea.
Am lăsat-o pe Herminia între ruinele fumegânde. Când am ieşit în stradă, am dat peste un grup de copii care scormoneau prin mormanele de moloz. Unul dintre ei dezgropase din cenuşă o carte şi o cerceta cu un amestec de curiozitate şi dispreţ. Coperta îi fusese înnegrită de flăcări, iar marginea paginilor aşijderea, însă în rest cartea era intactă. Am ştiut, după desenul de pe cotor, că era vorba de un volum din seria Oraşul blestemaţilor.
- Domnule Martin?
M-am întors şi m-am pomenit cu trei bărbaţi dichisiţi în costume cumpărate în sezonul de reduceri, ce nu se potriveau cu căldura umedă şi lipicioasă care plutea în aer. Unul dintre ei, care părea să fie şeful, făcu un pas în faţă şi îmi oferi un zâmbet cordial, de vânzător iscusit. Ceilalţi doi, care păreau să aibă constituţia şi temperamentul unei prese hidraulice, s-au mulțumit să mă ţintuiască cu o privire fățiș duşmănoasă.
- Domnule Martin, sunt inspectorul Victor Grandes, iar aceştia sunt colegii mei, agenţii Marcos şi Castelo, de la secţia de investigaţii şi securitate. Mă întreb dacă aţi putea fi atât de amabil încât să ne acordaţi câteva minute.
- Bineînţeles, i-am răspuns.
Numele Victor Grandes îmi suna cunoscut din anii petrecuţi la secţiunea de fapt divers. Vidal îi dedicase câteva articole şi îmi amintesc în mod deosebit unul în care îl califica drept revelaţia secţiei, o valoare solidă ce confirma venirea în poliţie a unei noi generaţii de profesionişti de elită, mai bine formaţi decât predecesorii lor, incoruptibili şi tari ca oţelul. Adjectivele şi hiperbolele erau ale lui Vidal, nu ale mele. Am presupus că, de atunci, inspectorul Grandes nu făcuse decât să urce pe scara ierarhică în Chestură şi că prezenţa sa acolo era o dovadă că, pentru corp, incendiul de la Barrido şi Escobillas era o chestiune serioasă.
- Dacă nu aveţi nimic împotrivă, am putea merge într-o cafenea unde să stăm de vorbă
nestingheriţi, zise Grandes fără să-şi slăbească nici un pic zâmbetul de serviciu.
- Cum doriţi.
Grandes m-a condus până într-un băruleţ plasat la intersecţia străzilor Doctor Dou şi Pintor Fortuny. Marcos şi Castelo mergeau în spatele nostru, fără să-şi ia ochii de la mine. Grandes mi-a oferit o ţigară, pe care am refuzat-o. Şi-a vârât pachetul înapoi în buzunar. Nu şi-a deschis gura până
când n-am ajuns în cafenea şi m-au condus până la o masă din fund, unde cei trei s-au postat în jurul meu. Dacă m-ar fi dus într-o carceră întunecată şi umedă, întâlnirea mi s-ar fi părut mai amicală.
- Domnule Martin, cred că aţi aflat deja despre cele petrecute azi-dimineaţă.
- Tocmai am citit în ziar. Şi ce mi-a spus Otravă ...
- Otravă?
- Pardon. Domnişoara Herminia Duaso, secretara direcţiunii.
Marcos şi Castelo schimbară o privire amuzată. Grandes zâmbi.
- Interesantă poreclă. Spuneţi-mi, domnule Martin, unde vă aflaţi în cursul nopţii trecute?
Afurisită naivitate, întrebarea m-a luat prin surprindere.
- E o întrebare de rutină, mă lămuri Grandes. Încercăm să stabilim unde se aflau toate persoanele care ar fi putut avea o legătură cu victimele în ultimele zile. Angajaţi, furnizori, rude, cunoscuţi ...
- Eram cu un prieten.
De cum am deschis gura, am regretat că mi-am ales acele cuvinte. Grandes băgă de seamă acest lucru.
- Un prieten?
- Nu chiar un prieten, mai curând o persoană ce are legătură cu munca mea. Un editor. În cursul nopţii trecute aveam stabilită o întrevedere cu el.
- Mi-aţi putea spune până la ce oră aţi stat cu această persoană?
- Până târziu. De fapt, până la urmă am rămas peste noapte acasă la el.
- Înţeleg. Iar persoana despre care spuneţi că are legătură cu munca dumneavoastră se numeşte...?
- Corelli. Andreas Corelli. Un editor francez. Grandes îşi notă numele într-un carneţel.
- S-ar părea că numele de familie e italian, zise el.