Isaac se întoarse spre mine şi zâmbi, încântat.
- Ignatius B. Samson?
- Odihnească-se în pace şi sluga dumneavoastră.
Enigmaticul păzitor se opri atunci şi lăsă lampa pe ceea ce părea a fi o balustradă suspendată în dreptul unei bolţi de mari dimensiuni. Am ridicat privirea şi am rămas fără grai. Un labirint colosal de punţi, pasaje şi rafturi ticsite cu sute de mii de cărţi se ridica alcătuind o uriaşă bibliotecă pe care nu puteai s-o cuprinzi cu privirea. O încâlceală de tuneluri străbătea imensa structură, care părea să
urce în spirală către o mare cupolă de sticlă, dinspre care se strecurau perdele de lumină şi beznă.
Am putut zări câteva siluete izolate care cutreierau pasarele şi scări ori examinau amănunţit culoarele acelei catedrale alcătuite din cărţi şi din cuvinte. Nu-mi puteam crede ochilor şi m-am uitat, uluit, la Isaac Monfort. Acesta zâmbea ca un vulpoi bătrân care îşi savurează trucul preferat.
- Ignatius B. Samson, bine ai venit în Cimitirul Cărţilor Uitate.
20
L-am urmat pe paznic până la baza marelui naos care adăpostea labirintul. Pardoseala pe care păşeam era peticită cu dale şi lespezi cu inscripţii funerare, cruci şi chipuri estompate în piatră.
Păzitorul se opri şi plimbă felinarul cu gaz peste câteva din piesele acelui puzzle macabru, spre delectarea mea.
- Rămăşiţe ale unei vechi necropole, explică el. Dar asta să nu-ţi dea vreo idee şi să te hotărăşti să-mi pici mort aici.
Am continuat până într-o zonă din faţa structurii centrale, care părea să ţină loc de prag. Isaac îmi tot recita încontinuu normele şi îndatoririle, ţintuindu-mă din când în când cu câte o privire pe care eu, mai apoi, o îmblânzeam printr-o încuviinţare ascultătoare.
- Articolul unu: prima oară când cineva vine aici are dreptul să-şi aleagă o carte, cea pe care o vrea, dintre toate câte există în acest loc. Articolul doi: când cineva adoptă o carte, îşi asumă
obligaţia de a o proteja şi de a face tot posibilul să nu se piardă niciodată. Pentru tot restul vieţii.
Până acum ai nelămuriri?
Mi-am ridicat privirea spre imensitatea labirintului.
- Cum să alegi o singură carte din atâtea?
Isaac ridică din umeri.
- Unii preferă să creadă că, de fapt, cartea este cea care îi alege pe ei... Destinul, ca să spunem aşa. Ceea ce vezi dumneata aici este suma secolelor de cărţi pierdute şi uitate, cărți care erau condamnate să fie distruse si reduse la tăcere pentru totdeauna, cărţi care păstrează memoria şi sufletul unor vremuri şi minuni de care nimeni nu-şi mai aminteşte. Nimeni dintre noi, nici măcar cei mai vârstnici, nu ştie exact când a fost creat acest loc, şi nici cine l-a creat. Probabil e aproape la fel de vechi ca oraşul însuşi şi a crescut odată cu el, în umbra lui. Ştim că edificiul a fost ridicat din rămăşiţele unor palate, biserici, temniţe şi spitale care probabil au existat cândva pe acest loc.
Structura principală datează de la începutul secolului al XVIII-lea şi de atunci s-a schimbat în permanenţă. Înainte vreme, Cimitirul Cărţilor Uitate a stat ascuns sub tunelurile oraşului medieval.
Unii spun că, pe vremea Inchiziţiei, oameni ştiutori de carte şi liber-cugetători ascundeau cărţi interzise în sarcofage şi le îngropau în osuarele existente în tot oraşul ca să le protejeze, nădăjduind că generaţiile viitoare le vor putea dezgropa. La jumătatea secolului trecut, s-a descoperit un lung tunel care conduce din măruntaiele labirintului până în pivniţele unei vechi biblioteci care, astăzi, e blocată şi ascunsă sub ruinele unei vechi sinagogi din cartierul Call. Când ultimele ziduri ale oraşului au căzut, s-a produs o alunecare de teren, iar tunelul a fost inundat de apele torentului subteran care, de veacuri, curge pe sub ceea ce astăzi este Rambla. Acum e impracticabil, dar bănuim că, pentru mult timp, tunelul cu pricina a fost una din principalele căi de acces către locul acesta. Cea mai mare parte a structurii pe care o poţi vedea s-a dezvoltat de-a lungul secolului al XIX-lea. Nu mai mult de o sută de persoane din tot oraşul cunosc locul acesta şi sper că Sempere n-a comis o eroare atunci când te-a inclus şi pe dumneata printre ele ...
Am tăgăduit energic, însă Isaac mă privea cu scepticism.
- Articolul trei: îţi poţi înmormânta cartea oriunde vrei.
- Şi dacă mă rătăcesc?
- O clauză adiţională, din partea mea: încearcă să nu te rătăceşti.
- S-a rătăcit cineva vreodată? Isaac lăsă să-i scape o pufnitură.
- Când am început să lucrez aici, cu ani în urmă, umbla povestea despre Dario Alberti de Cymerman. Presupun că Sempere nu ţi-a vorbit despre asta, fireşte...
- Cymerman? Istoricul?
- Nu, dresorul de foci. Câţi Dario Alberti de Cymerman cunoşti? Fapt este că, în iarna anului 1889, Cymerman a intrat în labirint, unde a dispărut timp de o săptămână. A fost găsit pitit într-unul din tuneluri, aproape mort de groază. Se zidise înapoia mai multor rânduri de texte sfinte, ca să nu fie văzut.
- Văzut de cine? Isaac mă privi lung.
- De omul în negru. Sigur Sempere nu ţi-a povestit asta?
- Sigur nu.
Isaac îşi coborî glasul şi adoptă un ton confidenţial.
- Unii dintre membri, de-a lungul anilor, l-au văzut uneori pe omul în negru în tunelurile labirintului. Fiecare îl descrie altfel. Unii chiar afirmă că au stat de vorbă cu el. Într-o vreme, a circulat zvonul că omul în negru este spiritul unui autor blestemat pe care unul dintre membri l-a dat de gol după ce a luat de aici una din cărţile lui şi nu şi-a ţinut făgăduiala. Cartea s-a pierdut pentru totdeauna, iar autorul răposat rătăceşte pe vecie pe coridoare căutând răzbunare - ştii dumneata, soiul acela de chestii gen Henry James, cu mare priză la public.
- Doar n-o să-mi spuneţi că daţi crezare unui asemenea lucru.
- Bineînţeles că nu. Eu am altă teorie. Aceea a lui Cymerman.
- Şi anume....
- Că omul în negru este proprietarul acestui loc, părintele tuturor cunoştinţelor secrete şi interzise, al ştiinţei şi al memoriei, purtătorul de lumină al povestitorilor şi scriitorilor din vremuri imemoriale... Este îngerul nostru păzitor, îngerul minciunilor şi al nopţii.
- Mă luaţi peste picior.
- Orice labirint îşi are minotaurul său, preciză păzitorul.
