Isaac zâmbi enigmatic şi îmi arătă spre intrarea în labirint.
- E numai al dumitale.
Am apucat-o pe o pasarelă care conducea spre una din intrări şi am pătruns încetişor într-un lung coridor de cărţi care descria o curbă ascendentă. Când ajungea la capătul curbei, tunelul se bifurca în patru culoare şi forma un mic cerc din care urca o scară în spirală ce se pierdea în sus. Am urcat treptele până am dat peste un palier dinspre care porneau trei tuneluri, Am ales unul dintre ele, pe acela despre care credeam că duce spre inima structurii, si m-am aventurat. În trecere, ştergeam cu degetele cotoarele a sute de cărţi. M-am lăsat impregnat de miros, de lumina ce izbutea să se strecoare prin fante şi din felinarele de sticlă fixate în structura din lemn, plutind în oglinzi şi penumbre. Am umblat fără ţintă preţ de aproape treizeci de minute, până când am ajuns într-un soi de cameră închisă, unde se aflau o masă şi un scaun. Pereţii erau alcătuiţi din cărţi şi păreau solizi, cu excepţia unei mici crăpături, de unde aveai impresia că cineva luase un volum. Am hotărât că acela
va fi noul cămin al Paşilor cerului. Am contemplat coperta pentru ultima oară şi am recitit primul paragraf, imaginându-mi clipa când, dacă aşa voia soarta, mulţi ani după ce voi fi murit şi voi fi fost uitat, cineva va străbate acelaşi drum şi va ajunge în acea sală pentru a găsi o carte necunoscută în care eu pusesem tot ceea ce aveam de oferit. Am aşezat-o acolo, cu sentimentul că eu sunt cel care rămâne pe raft. Chiar atunci am simţit o prezenţă în spatele meu şi m-am întors ca să mă pomenesc, privindu-mă fix în ochi, cu omul în negru.
21
La început nu mi-am recunoscut propria privire în oglindă, într-una din multele care alcătuiau un lanţ de lumină slabă de-a lungul coridoarelor labirintului. Chipul şi pielea pe care le vedeam oglindite erau ale mele, însă ochii erau ai unui străin. Tulburi, întunecaţi şi debordând de răutate. Mi-am desprins privirea şi am simţit cum greaţa îmi dă din nou târcoale. M-am aşezat pe scaunul din faţa mesei şi am respirat adânc. Mi-am imaginat că până şi doctorului Trias i-ar fi putut părea amuzantă
ideea că acelui chiriaş al creierului meu, excrescenţa tumorală, cum îi plăcea lui s-o numească, i s-ar fi năzărit să-mi aplice lovitura de graţie în locul acela şi să-mi acorde cinstea de a fi primul cetăţean permanent al Cimitirului Romancierilor Uitaţi. Îngropat în compania ultimei şi lamentabilei sale opere, cea care l-a dus la mormânt. Cineva avea să mă găsească acolo peste zece luni sau peste zece ani, ori poate niciodată. Un gran finale, demn de Oraşul blestemaţilor.
Cred că m-a salvat râsul amar, care mi-a limpezit capul şi m-a făcut să conştientizez unde mă aflam şi ce venisem să fac. Mă pregăteam să mă ridic de pe scaun când l-am văzut. Era un volum grosolan, de culoare închisă şi fără titlu vizibil pe cotor. Se afla deasupra unui teanc de alte patru cărţi în capătul mesei. L-am luat în mână. Copertele păreau legate în piele, ori într-un fel de piele tăbăcită şi închisă la culoare, mai degrabă din pricina atingerii repetate decât fiindcă ar fi fost vopsită.
Cuvintele titlului, care fuseseră întipărite cu ceea ce am presupus că era un fel de fier înroşit pe scoarţa cărţii, erau şterse, însă pe pagina a patra se putea citi acelaşi titlu, în mod limpede.
Lux Aeterna D.M.
Am presupus că iniţialele, care coincideau cu ale mele, corespundeau numelui autorului, însă în carte nu mai exista nici un indiciu care să confirme acest lucru. Am răsfoit grăbit câteva pagini şi am recunoscut cel puţin cinci limbi diferite care alternau în text. Spaniolă, germană, latină, franceză şi ebraică. Am citit, la întâmplare, un paragraf care m-a dus cu gândul la o rugăciune de care nu-mi aminteam să fi existat în liturghia tradiţională şi m-am întrebat dacă nu cumva acel registru era un soi de liturghier sau un compendiu de rugăciuni. Textul era punctat cu numerale şi strofe cu începuturi subliniate ce păreau să indice episoade sau diviziuni tematice. Cu cât îl examinam mai mult, cu atât mai mult îmi dădeam seama că, de fapt, îmi amintea de evangheliile şi catehismele de pe vremea când eram elev.
Aş fi putut să ies de acolo, să aleg orice alt volum dintre sutele de mii şi să părăsesc acel loc pentru a nu mă mai întoarce niciodată. Aproape am crezut că am şi făcut-o, până când mi-am dat seama că parcurgeam drumul îndărăt prin tunelurile şi coridoarele labirintului cu cartea în mână, ca şi când ar fi fost un parazit care mi se lipise de piele. Pentru o clipă, mi-a trecut prin cap ideea că
acea carte voia să iasă din locul cu pricina mai mult decât voiam eu şi că, într-un fel sau altul, îmi călăuzea paşii. După ce am făcut câteva ocoluri şi am trecut de două ori prin dreptul aceluiaşi exemplar din volumul al patrulea din operele complete ale lui LeFanu, m-am pomenit, fără să ştiu cum, în dreptul scării care cobora în spirală, iar de acolo am izbutit să găsesc drumul spre ieşirea din labirint. Bănuisem că Isaac mă va aştepta în prag, însă nu exista nici un semn că ar fi fost prezent, deşi am avut certitudinea că cineva mă priveşte din întuneric. Marea boltă a Cimitirului Cărţilor Uitate era cufundată într-o linişte adâncă.
- Isaac! am strigat.
Ecoul glasului s-a pierdut în umbră. Am aşteptat câteva secunde zadarnic şi m-am îndreptat spre ieşire. Semiîntunericul albastru care se strecura prin cupolă s-a risipit treptat până când bezna din jurul meu a devenit aproape totală. Câţiva paşi mai departe, am desluşit o lumină care pâlpâia într-un capăt al galeriei şi am putut constata că paznicul lăsase felinarul jos, lângă poartă. M-am întors pentru ultima oară să scrutez întunericul din galerie. Am tras de mânerul care punea în mişcare mecanismul de bare şi scripeţi. Elementele încuietorii s-au eliberat unul câte unul şi poarta a cedat câţiva centimetri. Am împins-o exact atât cât să pot trece şi am ieşit. În câteva secunde, poarta a început să se închidă la loc şi s-a ferecat cu un ecou adânc.
22
Pe măsură ce mă depărtam de locul acela, am simţit cum magia lui mă părăsea, iar greaţa şi durerea mă năpădeau din nou. Am căzut cu faţa în jos de două ori, prima dată pe Rambla şi a doua când am încercat să traversez Via Layetana, unde un copil m-a ridicat şi m-a salvat să nu fiu călcat de un tramvai. Cu mare greutate am ajuns până la uşa mea. Casa stătuse închisă toată ziua, iar căldura, acea căldură umedă şi otrăvitoare care, de la o zi la alta, sufoca oraşul încetul cu încetul, plutea prin interior sub forma unei lumini prăfoase. Am urcat până în camera de lucru din turn şi am deschis larg ferestrele. Abia adia un suflu de briză pe sub un cer acoperit de nori negri care se mişcau în cercuri deasupra Barcelonei. Am lăsat cartea pe masa mea de scris şi mi-am spus că voi avea timp să o examinez amănunţit. Sau poate că nu. Poate că timpul meu se terminase. Prea puţin părea să mai conteze.
În acele clipe abia mă ţineam pe picioare şi simţeam nevoia să mă întind în întuneric. Am scos unul din cele două flacoane cu pilule de codeină din sertar şi am dat pe gât trei sau patru dintr-o înghiţitură. Mi-am vârât flaconul în buzunar şi am luat-o pe scări în jos, nefiind absolut sigur că voi ajunge întreg până în dormitor. Când am ajuns în hol, mi s-a părut că văd o pâlpâire în linia de lumină
de sub uşa principală, ca şi când cineva s-ar fi aflat de partea cealaltă. M-am apropiat încet de intrare, sprijinindu-mă de pereţi.
- Cine-i? am întrebat.
Nici un răspuns, nici un sunet. Am şovăit o clipă, apoi am deschis şi am ieşit pe palier. M-am aplecat să mă uit pe scări în jos. Treptele coborau în spirală, estompându-se în întuneric. Nu era nimeni. M-am întors spre uşă şi am băgat de seamă că micul felinar care ilumina palierul pâlpâie. Am intrat din nou în casă şi am închis cu cheia, lucru pe care de multe ori uitam să-l fac. Atunci l-am văzut. Era un plic de culoare crem cu margini zimţate. Cineva îl strecurase pe sub uşă. Am îngenuncheat ca să-l ridic. Era o hârtie groasă şi poroasă. Plicul era sigilat cu ceară roşie şi purta numele meu. Blazonul întipărit în ceară înfăţişa silueta îngerului cu aripile întinse., L-am deschis.
Stimate domnule Martin,
Urmează să-mi petrec o bucată de vreme în oraş şi mi-ar plăcea tare mult să mă pot bucura decompania dumitale şi, poate, de ocazia de a relua subiectul ofertei mele. Ţi-aş fi deosebit derecunoscător dacă, în cazul în care nu ai un alt program stabilit, m-ai însoţi la cină în următoareazi de vineri 13 a lunii în curs, la ora 10 seara, într-o mică vilă pe care am închiriat-o pentruşederea mea la Barcelona. Casa se află la intersecţia străzilor Olot şi San Jose de la Montana,lângă intrarea în Parcul Giiell. Îmi doresc şi nădăjduiesc că vei putea veni.
Al dumitale prieten,
ANDREAS CORELLI
Am lăsat biletul să cadă pe jos şi m-am târât până în galerie. Acolo m-am întins pe canapea, la adăpostul semiîntunericului. Mai erau şapte zile până la această întâlnire. Am zâmbit în sinea mea.
Nu credeam că voi mai trăi şapte zile. Am închis ochii şi am încercat să aţipesc. Şuieratul acela permanent din urechi îmi părea acum mai zgomotos ca niciodată. Împunsături de lumină albă se aprindeau în mintea mea cu fiecare bătaie a inimii.
Nu veţi putea nici măcar să vă gândiţi să scrieţi.
Am deschis din nou ochii şi am scrutat întunericul albastru care învăluia galeria. Lângă mine, pe masă, încă mai era vechiul album cu fotografii pe care îl lăsase Cristina. Nu avusesem curaj să-l arunc, nici măcar să-l ating. Am întins mâna spre album şi l-am deschis. Am întors filele până când am dat peste imaginea pe care o căutam. Am smuls-o de pe pagină şi am cercetat-o. Cristina, copilă
fiind, mergând de mână cu un străin pe platforma aceea care înainta în mare. Am strâns fotografia la piept şi m-am lăsat biruit de oboseală. Încetul cu încetul, amărăciunea şi furia din acea zi, din acei ani, s-au stins treptat şi m-a învăluit o beznă caldă, plină de glasuri şi de mâini care mă aşteptau. Mi-am dorit să mă pierd în ea aşa cum nu-mi dorisem nimic toată viaţa, însă ceva a tras de mine şi un junghi de lumină
şi de durere m-a smuls din acel vis plăcut ce făgăduia să nu se mai sfârşească.
Încă nu şopti glasul, încă nu.
Am ştiut că zilele trec fiindcă, din când în când, mă trezeam şi mi se părea că văd lumina soarelui răzbătând prin obloanele de la ferestre. În mai multe rânduri, mi s-a părut că aud bătăi la uşă şi glasuri care îmi pronunţau numele şi apoi dispăreau îndată. Câteva ceasuri sau câteva zile mai târziu m-am sculat şi mi-am dus mâinile la faţă, ca să descopăr sânge pe buze. Nu ştiu dacă am coborât în stradă sau doar am visat. Însă, fără să-mi dau scama cum am ajuns acolo, m-am pomenit că o apucasem pe Paseo del Born, îndreptându-mă spre catedrala Santa Maria del Mar. Străzile erau pustii sub luna de mercur. Mi-am ridicat privirea şi mi s-a părut că zăresc spectrul unei mari furtuni negre desfășurându-și aripile deasupra oraşului. O lumină albă a despicat cerul şi o mantie ţesută din picături de ploaie s-a abătut ca un roi de pumnale de cristal. Cu o clipă înainte ca prima picătură să
atingă pământul, timpul a stat în loc şi sute de mii de lacrimi de lumină au rămas suspendate în văzduh ca nişte fire de praf. Am ştiut că cineva sau ceva păşeşte in spatele meu şi i-am putut simţi răsuflarea in ceafă, rece şi impregnată de duhoarea cărnii putrezite şi a focului. Am simţit cum degetele sale, lungi şi ascuţite, plutesc peste pielea mea şi, în clipa aceea, păşind prin ploaia suspendată, şi-a făcut apariţia acea copilă care trăia doar în portretul pe care îl strângeam la piept. M-a luat de mână şi a tras de mine, călăuzindu-mă din nou spre casa cu turn, lăsând în urmă acea prezenţă îngheţată care şerpuia în spatele meu. Când mi-am revenit în simţiri, trecuseră şapte zile.
Eram în zorii zilei de vineri, 13 iulie.
23
Pedro Vidal şi Cristina Sagnier s-au căsătorit în acea dupăamiază. Ceremonia a avut loc la ora cinci, in capela mănăstirii din Pedralbes. A asistat doar o mică parte din clanul Vidal, în timp ce, semn rău exponenţii cei mai iluştri ai familiei, inclusiv tatăl mirelui, au absentat. Dacă ar fi existat guri rele, ar fi zis că ideea mezinului de a o lua in căsătorie pe fiica şoferului a căzut ca un şuvoi de apă rece peste membrii dinastiei. Dar nu au existat. Printr-un discret pact al tăcerii, cronicarii ştirilor mondene aveau altceva de făcut în acea după-amiază şi nici măcar o publicaţie nu s-a făcut ecoul ceremoniei. Nimeni nu s-a aflat acolo pentru a povesti cum la porţile bisericii s-a adunat un ciorchine de foste amante ale lui don Pedro, care plângeau în tăcere ca o adunătură de văduve ofilite, cărora nu le mai rămânea decât să-şi piardă şi ultima speranţă. Nimeni nu s-a aflat acolo ca să povestească cum Cristina ţinea în mână un buchet de trandafiri albi şi purta o rochie de culoarea fildeşului care i se confunda cu pielea, creând impresia că mireasa venea la altar dezbrăcată, fără altă podoabă în afara vălului alb ce îi acoperea chipul şi un cer de culoarea chihlimbarului ce părea să se strângă într-un vârtej de nori peste săgeata clopotniţei.
Nimeni nu s-a aflat acolo ca să consemneze cum cobora din maşină şi, pentru o clipă, se oprea să-şi ridice privirea să se uite spre piaţa din faţa portalului bisericii, până când ochii ei l-au întâlnit pe omul acela muribund, căruia îi tremurau mâinile şi care murmura, fără ca nimeni să le poată auzi, cuvinte pe care urma să le ia cu el în mormânt.
- Fiţi blestemaţi. Fiţi blestemaţi amândoi.
Două ceasuri mai târziu, aşezat în fotoliul din camera de lucru, am deschis caseta care, cu ani în urmă, ajunsese în mâinile mele şi care conţinea singurul lucru rămas de la tata. Am scos pistolul învelit în pânză şi am deschis tamburul. Am introdus şase gloanţe şi am închis arma la loc. Am dus ţeava la tâmplă, am tras percutorul fi am închis ochii. În clipa aceea am simţit cum acea rafală de vânt şfichiuia brusc turnul şi ferestrele camerei de lucru se deschideau larg, izbind în perete cu putere. O adiere îngheţată mi-a mângâiat pielea, ducând cu sine suflarea pierdută a marilor speranţe.
