24
Taxiul urca încetişor spre marginile cartierului Gracia, îndreptându-se spre incinta solitară şi sumbră a Parcului Giiell. Dealul era punctat cu vile care văzuseră şi zile mai bune, şi care acum se iveau printre arborii ce se legănau în vânt ca o apă neagră. Sus, pe coastă, am zărit poarta cea mare a incintei. Cu trei ani în urmă, la moartea lui Gaudi, moştenitorii contelui Giiell vânduseră primăriei acea zonă pustie, care nu avusese niciodată alt locuitor în afara arhitectului său, pe o peseta. Uitată şi neîngrijită, grădina de coloane şi turnuri te ducea acum cu gândul la un paradis blestemat. I-am zis şoferului să oprească în dreptul grilajului de la intrare şi i-am achitat cursa.
- Domnule, sunteţi sigur că aici vreţi să coborâţi? mă întrebă şoferul, care nu era prea sigur pe el.
Dacă doriţi, vă pot aştepta câteva minute...
- Nu-i nevoie.
Bâzâitul taxiului s-a pierdut la vale şi am rămas singur cu ecoul vântului printre copaci. Frunzele uscate se târau la intrarea în parc şi se învârtejeau la picioarele mele. M-am apropiat de grilaj, care era închis cu lanţuri roase de rugină, şi m-am uitat înăuntru. Lumina lunii mângâia silueta dragonului care străjuieşte scara. O formă întunecată cobora treptele cu mare încetineală, observându-mă cu ochi ce străluceau ca nişte perle sub apă. Era un câine negru. Animalul se opri la capătul de jos al scării şi abia atunci am băgat de seamă că nu era singur. Alte două animale mă observau în tăcere. Unul se apropiase pe furiş prin umbra proiectată de casa paznicului, situată lateral faţă de intrare. Celălalt, cel mai mare dintre ele, se căţărase pe zid şi mă privea de pe cornişă, la numai doi metri. Aburul răsuflării îi picura printre colţii scoşi la vedere. M-am retras cu mare încetineală, fără să-mi desprind privirea din ochii lui şi fără să-i întorc spatele. Pas cu pas, am ajuns până pe trotuarul celălalt. Alt câine se cocoţase pe zid şi mă urmărea din ochi. Am cercetat terenul în căutarea vreunui băţ sau a vreunei pietre cu care să mă apăr, în caz că se hotărau să sară şi să vină după mine, dar pe jos nu erau decât frunze uscate. Ştiam că, dacă îmi feresc privirea şi o iau la fugă, animalele mă vor urmări şi nu voi putea străbate nici douăzeci de metri până să sară pe mine şi să mă facă bucăţi, Cel mai mare dintre animale înaintă câţiva paşi pe zid şi eram sigur că va sări. Al treilea, singurul pe care îl văzusem de la început şi care probabil era pe post de momeală, începea să escaladeze partea mai joasă a zidului ca să li se alăture celorlalţi doi. Acu-i acu, mi-am zis în sinea mea.
În clipa aceea, scăpărarea unui fulger a aprins şi a luminat feţele de lup ale celor trei animale, care s-au oprit cât ai clipi. M-am uitat peste umăr şi am văzut movila care se ridica la cincizeci de metri de intrarea în parc. Luminile din casă se aprinseseră, singurele de pe tot dealul. Unul dintre animale a scos un geamăt înăbuşit şi s-a retras în interiorul parcului. Celelalte l-au urmat o clipă mai târziu.
Fără să mai stau pe gânduri, am pornit spre casă. Aşa cum îmi indicase Corelli în invitaţie, vila se ridica la intersecţia străzilor Olot şi San Jose de la Montana. Era o structură înaltă, cu multe unghiuri, pe trei niveluri, de forma unui turn surmontat de mansarde, care contempla, ca o santinelă, oraşul şi parcul fantomatic de la picioarele sale.
Casa era situată la capătul unui povârniş abrupt şi al unor scări care te lăsau la poartă. Nimburi de lumină aurie răzbăteau prin ferestrele mari. Pe măsură ce urcam treptele din piatră, mi s-a părut că
desluşesc o siluetă conturată deasupra unei balustrade de la etajul al doilea, nemişcată ca un păianjen pe propria-i plasă. Am ajuns la ultima treaptă şi m-am oprit să-mi trag sufletul. Uşa principală era
întredeschisă şi o fâşie de lumină se întindea până la picioarele mele. M-am apropiat încet şi m-am oprit în prag. Un miros de flori moarte emana dinăuntru. Am bătut în uşă cu dosul degetelor şi aceasta s-a deplasat câţiva centimetri spre interior. În faţa mea era un antreu şi un coridor lung care pătrundea în casă. Am putut detecta un sunet sec şi repetitiv, ca al unui oblon izbind în fereastră din pricina vântului, sunet ce provenea de undeva din casă şi care amintea de bătaia unei inimi. Am înaintat câţiva paşi în antreu şi am văzut că, la stânga mea, se afla scara ce ducea spre turn. Mi s-a părut că aud paşi uşori, paşi de copil, urcând ultimele etaje.
- Bună seara! am strigat:
Înainte ca ecoul glasului meu să se stingă pe coridor, sunetul de percuţie care ticăia undeva prin casă s-a oprit. O tăcere deplină s-a pogorât în jurul meu şi un curent de aer îngheţat mi-a mângâiat faţa.
- Domnule Corelli! Sunt Martin. David Martin. Neprimind nici un răspuns, m-am aventurat pe coridorul care înainta spre interiorul casei. Pereţii erau acoperiţi cu fotografii, portrete înrămate de diferite dimensiuni. După atitudinea şi veşmintele subiecţilor, am presupus că majoritatea aveau cel puţin între douăzeci şi treizeci de ani. Sub rama fiecăruia era o plăcuţă cu numele celui din portret şi anul în care fusese făcută poza. Am studiat acele chipuri care mă priveau dintr-un alt timp. Copii şi bătrâni, doamne şi domni. Toţi aveau în comun o umbră de tristeţe în privire, o chemare tăcută. Toţi se uitau spre obiectiv cu o dorinţă care îţi îngheţa sângele în vine.
- Te interesează arta fotografică, prietene Martin ? spuse vocea de lângă mine.
M-am întors tresărind. Andreas Corelli contempla fotografiile alături de mine, cu un zâmbet melancolic. Nici nu-l văzusem, nici nu-l auzisem apropiindu-se, iar când mi-a zâmbit am simţit un frison.
- Credeam că nu vei veni.
- Şi eu la fel.
- Atunci, permite-mi să te invit la un pahar de vin, să ciocnim pentru greşelile noastre.
L-am urmat până într-un salon cu ferestre largi, orientate către oraş. Corelli m-a poftit să iau loc într-un fotoliu şi apoi a umplut două pahare dintr-o sticlă de cristal de pe o masă. Mi-a întins un pahar şi a luat loc în fotoliul din faţa mea.
Am gustat vinul. Era excelent. L-am golit aproape dintr-o sorbire şi curând am simţit cum căldura care îmi cobora pe gâtlej îmi domoleşte agitaţia. Corelli îşi adulmeca paharul şi mă observa cu un zâmbet senin şi prietenos.
- Aţi avut dreptate, i-am zis.
- De obicei am dreptate, îmi răspunse Corelli. E o obişnuinţă care rareori îmi oferă vreo satisfacţie. Uneori îmi spun că puţine lucruri mi-ar plăcea mai mult decât eventuala certitudine că m-am înşelat.
- Asta se poate aranja cu uşurinţă. Întrebaţi-mă pe mine. Eu mă înşel întotdeauna.
- Ba nu, nu te înşeli. Mi se pare că vezi lucrurile aproape la fel de clar ca mine şi că nici dumitale asta nu-ţi aduce nici o satisfacţie.
Ascultându-l, mi-a trecut prin minte că, în clipa aceea, singurul lucru care mi-ar fi putut oferi vreo satisfacţie era să dau foc întregii lumi şi să ard odată cu ea. Ca şi când mi-ar fi citit gândul, Corelli zâmbi dezvelindu-şi dinţii şi încuviinţă.
- Eu te pot ajuta, ca prieten.
M-am surprins singur ferindu-mi privirea de a lui şi concentrându-mă asupra micii broşe cu un înger de argint de pe reverul său.
- Drăguţă broşă, am zis arătând spre ea.
- Amintire de familie, răspunse Corelli.
Mi s-a părut că schimbaserăm deja politeţuri şi banalităţi cât pentru toată seara.
- Domnule Corelli, ce caut eu aici?
Ochii lui Corelli străluceau cu aceeaşi culoare pe care o avea şi vinul care se legăna în paharul său.
- E foarte simplu. Te afli aici pentru că în sfârşit ai înţeles că acesta îţi este locul. Te afli aici pentru că, acum un an, ţi-am făcut o ofertă. O ofertă pe care, în acel moment, nu erai pregătit să o accepţi, dar de care n-ai uitat. Iar eu mă aflu aici deoarece cred în continuare că eşti omul pe care-l caut şi de aceea am preferat mai curând să aştept douăsprezece luni decât să renunţ şi să merg mai departe.
- O ofertă pe care n-aţi apucat niciodată să o detaliaţi, am amintit eu.
- De fapt, singurul lucru pe care ţi l-am oferit au fost detaliile.
- O sută de mii de franci ca să lucrez un an de zile pentru dumneavoastră la scrierea unei cărți.
- Întocmai. Multă lume ar crede că acesta era esenţialul.
Dar nu şi dumneata.
- Mi-aţi spus că, atunci când îmi veţi explica ce fel de carte vreţi să scriu pentru dumneavoastră, o voi face chiar dacă nu mă plătiţi.
