- Muşcă, ordonă Sempere.
Am mâncat docil brioşa. Încetul cu încetul, am început să mă simt mai bine.
- Parcă ai revenit la viaţă, observă fiul.
- Ce nu vindecă gogoşile din coltul străzii...
În clipa aceea am auzit clopoţelul de la uşă. Un client intrase în librărie şi, la încuviinţarea tatălui său, Sempere-fiul ne-a părăsit ca să se ocupe de el. Librarul a rămas lângă mine şi încerca să-mi măsoare pulsul apăsându-mi încheietura mâinii cu degetul arătător.
- Domnule Sempere, vă amintiţi, cu mulţi ani în urmă, când mi-aţi spus că, dacă într-o bună zi va trebui să salvez o carte, s-o salvez cu adevărat, atunci să vin la dumneavoastră?
Sempere aruncă o privire spre cartea pe care o recuperasem din coşul de hârtii în care o azvârlise mama şi pe care încă o ţineam în mână.
- Aşteaptă cinci minute.
Începea să se întunece când am coborât pe Rambla, prin forfota de lume care ieşise la plimbare într-o după-amiază călduroasă şi umedă. Briza abia adia, balcoanele şi ferestrele erau larg deschise, iar oamenii priveau afară defilarea de siluete pe sub cerul aprins de chihlimbar. Sempere păşea cu pas vioi şi nu şi-a încetinit marşul până când n-am zărit porticul întunecat care se deschidea la intrarea pe strada Arc del Teatre. Înainte să traversăm m-a privit solemn şi mi-a zis:
- Martin, ceea ce vei vedea acum nu vei putea povesti nimănui - nici lui Vidal. Nimănui.
Am încuviinţat, intrigat de aerul de seriozitate şi de mare taină al librarului. L-am urmat pe Sempere pe strada îngustă, o simplă breşă între clădirile sumbre şi ruinate, ce păreau să se aplece ca nişte sălcii de piatră pentru a închide linia cerului profilată de terasele de pe acoperişuri. În scurt timp, am ajuns la o poartă mare din lemn care parcă fereca o veche biserică rămasă o sută de ani pe fundul unei mlaştini. Sempere urcă cele două trepte până la poartă şi apucă ciocănelul din bronz, de forma unui mic diavol zâmbitor. Lovi de trei ori în uşă şi coborî din nou să aştepte lângă mine.
- Ceea ce vei vedea acum nu vei putea povesti...
-... nimănui. Nici lui Vidal. Nimănui.
Sempere încuviinţă cu severitate. Am aşteptat preţ de două minute, până când s-a auzit ceea ce păreau a fi o sută de zăvoare descuiate în acelaşi timp. Poarta s-a întredeschis cu un geamăt adânc şi a apărut chipul unui bărbat între două vârste, cu părul rar, cu o expresie de pasăre răpitoare şi o privire pătrunzătoare.
- Colac peste pupăză, numai Sempere mai lipsea, să vezi şi să nu crezi, trânti el. Ce-mi aduci azi?
Încă un pasionat de literatură din aceia care nu-şi trag o iubită fiindcă preferă să stea cu mama?
Sempere făcu abstracţie de această primire sarcastică.
- Martin, el este Isaac Monfort, păzitorul acestui loc şi posesor al unei simpatii fără seamăn. Să-i dai ascultare în tot ce-ţi va spune. Isaac, el este David Martin, un prieten bun, scriitor şi un om în care am încredere.
Numitul Isaac mă măsură din creştet până-n tălpi fără prea mult entuziasm, apoi schimbă o privire cu Sempere.
- Un scriitor nu e niciodată un om de încredere. Ia să vedem, ţi-a explicat Sempere care sunt regulile?
- Doar că nu pot vorbi nimănui despre ceea ce voi vedea aici.
- Aceasta este prima şi cea mai importantă. Dacă nu o respecţi, eu însumi voi veni şi-ţi voi suci gâtul. Ai prins care-i ideea de ansamblu?
- Sută la sută.
- Atunci, la drum, zise Isaac făcându-mi semn să intru.
- Eu acum plec, Martin, şi vă las pe voi. Aici o să fie în siguranţă.
Am înţeles că Sempere se referea la carte. M-a îmbrăţişat cu putere şi apoi s-a pierdut în noapte.
Am păşit pragul, iar numitul Isaac a tras de o manetă din spatele porţii. Mii de mecanisme înnodate într-o încâlceală de bare şi scripeţi au zăvorât-o. Isaac a luat de jos o lampă cu gaz şi a ridicat-o în dreptul feţei mele.
- Arătaţi foarte rău, stabili el.
- Indigestie, am replicat.
- De la ce?
- De la realitate.
- Pofteşte la coadă, o reteză dânsul.
Am înaintat printr-un lung coridor pe ale cărui flancuri învăluite în semiîntuneric se întrezăreau fresce şi scări de marmură. Am pătruns în acea incintă de palat şi, curând, în faţa noastră s-a desluşit intrarea spre ceea ce părea a fi o sală mare.
- Ce-ai adus? întrebă Isaac.
- Paşii cerului. Un roman.
- Halal titlu, de prost gust. Te pomeneşti că dumneata eşti autorul?
- Mă tem că da.
Isaac suspină, oftând discret.
- Şi ce-ai mai scris?
- Oraşul blestemaţilor, volumele de la unu la douăzeci şi şapte, printre altele.