- Te rog, întoarce-te în salon şi ia loc. Dă-mi voie să-ţi explic mai pe îndelete. Ce ai de pierdut?
- Nimic, presupun.
Îmi puse o mână pe braţ, cu delicateţe. Avea degetele lungi şi palide.
- N-ai de ce să te temi de mine. Sunt prietenul dumitale. Atingerea lui era reconfortantă. M-am lăsat condus din nou în salon şi m-am aşezat docil, ca un copil care aşteaptă cuvintele unui adult.
Corelli îngenunche lângă fotoliu şi îşi pironi privirea într-a mea. Îmi luă mâna şi o strânse cu putere.
- Vrei să trăieşti?
Am vrut să răspund, dar n-am găsit cuvinte. Mi-am dat seama cum mi se pune un nod în gât, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Până atunci, nu pricepusem cât de mult îmi doream să pot respira în continuare, să deschid ochii în fiecare dimineaţă şi să pot ieşi în stradă să păşesc peste pietre, să văd cerul şi, mai ales, să-mi aduc aminte în continuare.
Am făcut semn că da.
- O să te ajut, prietene Martin. Îţi cer doar să ai încredere în mine. Acceptă-mi oferta. Lasă-mă să
te ajut. Lasă-mă să-ţi dăruiesc ceea ce-ţi doreşti cel mai mult. Asta-i promisiunea mea.
Am făcut din nou semn că da.
- Accept.
Corelli zâmbi şi se aplecă peste mine ca să mă sărute pe obraz. Avea buzele reci ca gheaţa.
- Dumneata şi cu mine, prietene, vom face lucruri mari împreună. O să vezi, șopti el.
Îmi oferi o batistă să-mi şterg lacrimile. Am făcut-o fără să simt ruşinea mută de a plânge în faţa unui străin, ceva ce nu mai făcusem de când murise tata.
- Eşti epuizat, domnule Martin. Rămâi aici peste noapte.
În casa asta sunt camere din belşug. Te asigur că dimineaţă o să te simţi mai bine şi vei vedea lucrurile mai limpede.
Am ridicat din umeri, dar am înţeles că avea dreptate Corelli. Abia mă ţineam pe picioare şi nu-mi doream decât să dorm adânc. Nici măcar nu-mi venea să mă ridic din acel fotoliu, cel mai comod şi mai primitor din istoria universală a tuturor fotoliilor.
- Dacă nu vă supăraţi, aş prefera să rămân aici.
- Bineînţeles. O să te las să te odihneşti. Foarte curând te veţi simţi mai bine. Îţi dau cuvântul meu.
Corelli se apropie de comodă şi stinse lampa cu gaz.
Salonul se cufundă în semiîntunericul albastru. Pleoapele îmi cădeau grele şi o senzaţie de beţie îmi inunda capul, dar am apucat să văd silueta lui Corelli traversând salonul şi dispărând în umbră.
Am închis ochii şi am ascultat freamătul vântului îndărătul geamurilor.
25
Am visat cum casa se scufundă încetul cu încetul. Iniţial, mici lacrimi de apă întunecată au început să răsară din crăpăturile din pardoseală, din ziduri, din reliefurile de pe acoperiş, din globurile lămpilor, din orificiile clanţelor. Era un lichid rece care se târa lent şi greoi, ca nişte picături de mercur, şi care încet-încet alcătuia o pătură ce acoperea pardoseala şi escalada pereţii. Am simţit cum apa îmi acoperă picioarele şi cum urcă repede. Am rămas în fotoliu, văzând cum nivelul apei îmi trece peste gât şi cum în doar câteva secunde ajunge până la tavan. M-am simţit plutind şi am putut vedea cum nişte lumini palide se unduiau dincolo de ferestre. Erau figuri omeneşti suspendate la rândul lor în întunericul acela apos. Curgeau prinse de curent şi îşi întindeau mâinile spre mine, dar eu nu le puteam ajuta şi apa le târa iremediabil. Cei zece mii de franci ai lui Corelli pluteau în jurul meu, unduindu-se ca nişte peşti de hârtie. Am traversat salonul şi m-am apropiat de o uşă închisă, dintr-un capăt al încăperii. Un firicel de lumină se strecura prin gaura cheii. Am deschis uşa şi am văzut că dădea spre nişte scări care coborau abrupt spre adâncurile casei. Am coborât.
La capătul scării se deschidea un salon oval în centrul căruia se distingea un grup de figuri reunite în cerc. Când au băgat de seamă că eram de faţă s-au întors şi am văzut că erau îmbrăcate în alb şi purtau măşti şi mănuşi. Nişte lumini albe şi intense ardeau deasupra a ceea ce mi s-a părut a fi o masă
de operaţie. Un om a cărui faţă nu avea trăsături şi nici ochi aranja piesele pe o tavă cu instrumente chirurgicale. Una dintre figuri mi-a întins o mână, invitându-mă să mă apropii. Am înaintat şi am simţit cum mă apucă de cap şi de trup şi mă aşază pe masă. Luminile mă orbeau, dar am izbutit să văd că toate figurile erau identice şi aveau faţa doctorului Trias. Am râs în tăcere. Unul din doctori ţinea în mână o seringă mică pe care apoi mi-a injectat-o în gât. N-am simţit nici o înţepătură, ci doar o senzaţie plăcută de ameţeală şi de căldură care mi se răspândea prin trup. Doi dintre doctori mi-au aşezat capul pe un mecanism de fixare şi s-au apucat să regleze coroana cu şuruburi care susţineau o placă matlasată la unul din capete. Am simţit cum braţele şi picioarele îmi sunt prinse cu nişte curele.
N-am opus nici o rezistenţă. Când tot trupul mi-a fost imobilizat din cap până-n picioare, unul din doctori i-a întins un bisturiu altuia dintre gemenii săi, iar acesta s-a aplecat peste mine. Am simţit cum cineva mă ia de mână şi mi-o ţine. Era un copil care mă privea cu tandreţe şi care avea faţa mea din ziua când tata a fost omorât.
Am văzut tăişul bisturiului coborând în bezna lichidă şi am simţit cum metalul execută o tăietură pe fruntea mea. Nu m-a durut. Am simţit cum ceva iese din tăietură şi am văzut cum un nor negru se scurge încet din rană şi se împrăştie în apă. Sângele urca în volute spre lumini, ca un fum, şi se răsucea în forme schimbătoare. L-am privit pe copil, care îmi zâmbea şi îmi ţinea mâna cu putere.
Atunci am observat. Ceva se mişca înlăuntrul meu. Ceva ce până în urmă cu doar câteva clipe stătuse strâns ca un cleşte în jurul minţii mele. Am simţit cum ceva se retrage, ca un ghimpe împlântat până în măduvă care se extrage cu cleştii. Am intrat în panică şi am vrut să mă ridic, dar eram imobilizat.
Copilul mă privea ţintă şi încuviinţa. Am crezut că leşin, sau că o să mă trezesc, şi atunci I-am văzut.
L-am văzut reflectat în luminile de deasupra mesei de operaţie. Două filamente negre se iveau din rană, şerpuindu-mi peste piele. Era un păianjen negru, mare cât un pumn. Mi-a alergat peste faţă şi, înainte să apuce să sară de pe masă, unul din chirurgi l-a străpuns cu un bisturiu. L-a ridicat la lumină
ca să-l poată vedea. Păianjenul îşi agita picioarele şi sângera în bătaia luminilor. Avea pe spate o
pată albă, sugerând o siluetă cu aripi întinse. Un înger. Imediat, picioarele i-au rămas neputincioase şi corpul i s-a desprins. A rămas plutind şi, când copilul a ridicat mâna să-l atingă, s-a prefăcut în pulbere. Doctorii mi-au dezlegat legăturile şi au slăbit mecanismul de fixare în care îmi fusese prins craniul. Cu ajutorul doctorilor, m-am ridicat în capul oaselor pe masa de operaţie şi mi-am dus o mână la frunte. Rana se închidea. Când m-am uitat din nou înjur, am descoperit că eram singur.
Luminile din sala de operaţie s-au stins şi încăperea a rămas în semiîntuneric. Am făcut cale întoarsă către scară şi am urcat treptele care m-au condus înapoi în salon. Lumina zorilor se strecura prin apă, surprinzând mii de particule aflate în suspensie. Eram obosit. Mai obosit decât fusesem vreodată în toată viaţa mea. Trupul mi s-a prăbuşit cu încetineală,. iar când, în sfârşit, a rămas în repaus pe fotoliu am putut vedea cum dâre de bule minuscule încep să alerge de colo-colo pe tavan.
O cameră de aer de mici dimensiuni s-a format acolo sus şi am priceput că nivelul apei începe să
scadă. Apa, densă şi strălucitoare ca o gelatină, se scurgea cu repeziciune prin crăpăturile de la ferestre, ca şi când casa ar fi fost un submersibil care se înălţa din adâncuri. M-am ghemuit în fotoliu, stăpânit de o senzaţie de imponderabilitate şi de pace de care nu voiam să mă mai despart niciodată.
Am închis ochii şi am ascultat freamătul apei din jurul meu. Am deschis ochii şi am zărit o ploaie de picături care cădeau cu mare încetineală de sus, ca nişte lacrimi ce se puteau opri în zbor. Eram obosit, foarte obosit, şi nu-mi doream decât să dorm adânc.
Am deschis ochii în strălucirea intensă a unei amiezi călduroase. Lumina se revărsa ca o pulbere dinspre ferestre. Primul lucru pe care l-am observat au fost cei o sută de mii de franci care se aflau tot pe masă. M-am ridicat şi m-am dus la fereastră. Am tras draperiile şi un val de lumină orbitoare a inundat sala. Barcelona era tot acolo, unduindu-se în văzduhul fierbinte ca o fata morgana. Atunci mi-am dat seama că ţiuitul din urechi, pe care zgomotele din timpul zilei îl acopereau de obicei, dispăruse cu totul. Am auzit o tăcere intensă, pură ca o apă cristalină, pe care nu-mi mai aminteam s-o mai fi trăit vreodată. M-am auzit pe mine însumi râzând. Mi-am dus mâinile la cap şi i-am pipăit pielea. Nu simţeam nici o apăsare. Vederea îmi era clară şi mi s-a părut că cele cinci simţuri tocmai mi se deşteptaseră. Am putut să miros lemnul vechi în care erau lucrate tavanul şi coloanele. Am căutat o oglindă, dar nu era nici una în tot salonul. Am plecat să caut o "baie sau altă cameră cu o oglindă în care să verific dacă nu cumva m-am trezit în trupul unui străin, să mă asigur că pielea aceea pe care o simţeam şi oasele acelea erau ale mele. Toate uşile din casă erau închise. Am străbătut tot etajul fără să pot deschide măcar una. M-am întors în salon şi am constatat că, acolo unde visasem o uşă care conducea spre pivniţă, exista doar un tablou cu imaginea unui înger ghemuit pe o stâncă ce răsărea deasupra unui lac nesfârşit. M-am îndreptat spre scara ce ducea la etajele superioare, însă de îndată ce am păşit pe primul tronson de trepte m-am oprit. Un întuneric greu şi impenetrabil părea să locuiască dincolo de locul unde lumina se risipea.
- Domnule Corelli! am strigat.
