A îndurat vreo două minute fără să deschidă gura.
- Cum e? zise în cele din urmă.
- Superbă.
Se lumină la faţă.
- Povestirea mea?
- Cafeaua.
Mă privi rănită şi se ridică să-şi adune foile.
- Lasă-le acolo unde sunt, am poruncit eu.
- Pentru ce? E clar că nu ţi-au plăcut şi că te gândeşti că sunt o biată idioată.
- N-am spus asta.
- N-ai spus nimic, ceea ce e şi mai rău.
- Isabella, dacă într-adevăr vrei să te dedici scrisului, ori cel puţin să scrii pentru ca alţii să te citească, va trebui să te obişnuieşti ca uneori oamenii să te ignore, să te insulte, să te dispreţuiască şi aproape întotdeauna să îţi arate că le eşti indiferentă. Asta-i unul din avantajele meseriei.
Isabella îşi coborî privirea şi respiră adânc.
- Eu nu ştiu dacă am talent. Ştiu doar că îmi place să scriu. Sau, mai bine zis, că am nevoie să
scriu.
- Mincinoaso.
Îşi ridică privirea şi mă privi cu asprime.
- Foarte bine. Am talent. Şi nu-mi pasă nici cât negru sub unghie dacă dumneata crezi că n-am.
Am zâmbit.
- Aşa îmi place deja mai mult. Sunt cât se poate de acord.
Se uită la mine zăpăcită.
- Că am talent sau că dumneata nu crezi că am?
- Tu ce părere ai?
- Atunci, dumneata crezi că am posibilităţi?
- Cred că ai talent şi dorinţă, Isabella. Mai mult decât crezi şi mai puţin decât speri. Dar mulţi oameni au talent şi dorinţă, iar mulţi dintre ei nu ajung niciodată la nimic. Ăsta e doar începutul pentru a face orice în viaţă. Talentul înnăscut e ca forţa unui atlet. Te poţi naşte cu mai multe sau cu mai puţine însuşiri, însă nimeni nu ajunge să fie un atlet pur şi simplu fiindcă s-a născut înalt sau puternic, sau rapid. Ceea ce-l face pe atlet, sau pe artist, este munca, meseria şi tehnica. Inteligenţa cu care te naşti e doar o muniţie. Ca să ajungi să faci ceva cu ea, trebuie să-ţi transformi mintea într-o armă de precizie.
- De ce comparaţia asta cu războiul?
- Orice operă de artă este agresivă, Isabella. Iar toată viaţa artistului e un război, mic sau mare, începând cu el însuşi şi cu limitările lui. Ca să ajungi la orice ţi-ai propune, e nevoie mai întâi şi-ntâi de ambiţie, apoi de talent, de cunoaştere şi, în cele din urmă, de şansă.
Isabella reflectă asupra vorbelor mele.
- Discursul ăsta îl torni tuturor, sau tocmai ţi-a venit în minte?
- Discursul nu-i al meu. Mi l-a turnat, cum ziceai, cineva căruia i-am pus aceleaşi întrebări pe care mi le pui tu mie acum. De atunci au trecut mulţi ani, dar nu trece o zi fără să-mi dau seama câtă
dreptate avea.
- Atunci, pot să fiu ajutoarea dumitale?
- O să mă gândesc.
Isabella încuviinţă, satisfăcută.
Se așezase la un colţ al mesei pe care zăcea albumul de fotografii lăsat de Cristina. Îl deschise la întâmplare la ultima pagină şi zăbovi cu privirea asupra unui portret al noii soţii a lui Vidal, făcut la porţile de la Vila Helius, cu doi sau trei ani în urmă. Am înghiţit în sec. Isabella închise albumul şi îşi perindă privirea prin galerie, până când şi-o opri din nou asupra mea. Eu o priveam cu nerăbdare.
Îmi zâmbi tulburată, ca şi când aş fi surprins-o iscodind pe unde n-avea voie.
- Ai o logodnică foarte frumoasă, zise ea.
Privirea pe care i-am aruncat-o i-a alungat zâmbetul cât ai clipi.
- Nu-i logodnica mea.
- Ah.
A urmat o tăcere lungă.
- Presupun că a cincea regulă e să nu mă bag unde nu-mi fierbe oala, nu-i aşa?
Nu i-am răspuns. Isabella încuviinţă ca pentru sine şi se ridică în picioare.
- Atunci, mai bine te las în pace şi nu te mai deranjez pe ziua de azi. Dacă eşti de acord, revin mâine şi începem.
Îşi adună foile şi îmi zâmbi timid. I-am răspuns aprobând din cap.
Isabella se retrase discret şi dispăru pe coridor. Am auzit paşii ei îndepărtându-se şi apoi zgomotul porţii când s-a închis. În absenţa ei, am observat pentru prima oară tăcerea vrăjită ce domnea în casa aceea.
6
Poate că a fost din pricina excesului de cafeină care îmi străbătea venele, ori era doar conştiința mea care încerca să iasă înapoi la lumină după o pană de curent, dar fapt este că mi-am petrecut restul dimineţii întorcând pe toate feţele o idee oricum, numai reconfortantă nu. Îmi venea greu să
cred că între incendiul în urma căruia îşi pierduseră viaţa Barrido şi Escobillas, pe de o parte, oferta lui Corelli, de la care nu mai avusesem nici o veste, pe de altă parte - ceea ce mă făcea să intru la bănuieli -, şi acel straniu manuscris salvat din Cimitirul Cărţilor Uitate, despre care suspectam că
fusese scris între acei patru pereţi, nu exista nici o legătură.