Vocea mi s-a pierdut ca şi când s-ar fi ciocnit de ceva solid, fără să lase vreun ecou ori vreun reflex. M-am întors în salon şi m-am uitat la banii de pe masă. O sută de mii de franci. Am luat banii şi i-am cântărit. Hârtia se lăsa mângâiată. I-am vârât în buzunar şi m-am îndreptat din nou spre coridorul care ducea spre ieşire. Zecile de chipuri din portrete mă contemplau în continuare cu intensitatea unei promisiuni. Am preferat să nu înfrunt acele priviri şi m-am dus spre ieşire, însă
exact înainte să ies am băgat de seamă că, dintre toate ramele, una era goală, fără inscripţie şi fără
fotografie. Am simţit un miros dulce şi pergamentos şi mi-am dat seama că venea dinspre degetele
mele. Era parfumul banilor. Am deschis uşa de la intrare şi am ieşit la lumina zilei. Uşa s-a închis greoi în urma mea. M-am întors să privesc casa, întunecată şi tăcută, străină de lumina radioasă a acelei zile cu cer albastru şi soare strălucitor. M-am uitat la ceas şi am constatat că trecuse de ora unu după-amiaza. Dormisem mai mult de douăsprezece ore în şir într-un fotoliu vechi şi, cu toate astea, nu mă simţisem mai bine în toată viaţa mea. Am apucat-o la vale, spre oraş, cu un zâmbet pe faţă şi cu certitudinea că, pentru prima oară de multă vreme, poate pentru prima oară în viaţa mea, lumea îmi zâmbea.
Actul II
LUX AETERNA
1
Mi-am sărbătorit întoarcerea în lumea celor vii depunându-mi omagiul într-unul din templele cele mai influente din tot oraşul: sediul central al Banco Hispano Colonial din strada Fontanella. La vederea celor o sută de mii de franci, directorul, investitorii şi o întreagă armată de casieri şi contabili au intrat în extaz şi m-au înălţat pe altarele rezervate acelor clienţi care inspiră o devoţiune şi o simpatie vecine cu sfinţenia. După ce am rezolvat formalităţile cu banca, am hotărât să dau piept cu un alt cal al apocalipsei şi m-am apropiat de un chioşc de presă din piaţa Urquinaona. Am deschis la mijloc un exemplar din La Voz de la Industria şi am căutat secţiunea de fapt divers, care îmi aparţinuse şi mie într-o vreme. Mâna iscusită a lui don Basilio se simţea încă în titluri şi am recunoscut aproape toate semnăturile, ca şi când timpul abia dacă trecuse. Cei şase ani de dictatură
călduţă a generalului Primo de Rivera aduseseră în oraş un calm otrăvit şi tulbure, care nu prindea prea bine secţiunii de crime şi orori. În ziare abia dacă mai apăreau istorii despre bombe şi schimburi de focuri. Barcelona, temutul "Trandafir de Foc", începea să pară mai degrabă o oală sub presiune. Eram pe cale să închid ziarul şi să-mi recuperez restul când am văzut ştirea. Era un anunţ
scurt într-o coloană ce conţinea patru incidente diferite, evidenţiate pe ultima pagină.
UN INCENDIU LA MIEZUL NOPŢII ÎN RAVAL S-A SOLDAT CU UN MORT ŞI DOI RĂNIŢI GRAV
Joan Marc Huguet I Redacţie. Barcelona
În dimineaţa zilei de vineri, în Plaza del Angels, numărul 6, la sediul editurii Barrido şi Escobillas, a izbucnit un incendiu grav în care şi-a pierdut viaţa directorul instituţiei, dl Jose Barrido, şi au fost grav răniţi asociatul său, dl Jose Luis Lopez Escobillas, şi muncitorul Ramon Guzman, care a fost cuprins de flăcări în timp ce încerca să-i ajute pe cei doi responsabili ai instituţiei. Pompierii avansează ipoteza că flăcările ar fi putut fi provocate de arderea unei substanţe chimice folosite la renovarea sediului. Pentru moment, nu sunt excluse alte cauze, întrucât martori de la faţa locului afirmă că au văzut un bărbat ieşind, cu câteva clipe înainte de declanşarea incendiului.
Victimele au fost transportate la Spitalul Clinic, unde una a ajuns decedată, iar celelalte două au fost internate în stare foarte gravă.
Am ajuns cât am putut de repede. Mirosul de ars se putea simţi de pe Rambla. Un grup de vecini şi de curioşi se adunaseră în piaţa din faţa clădirii. Dâre de fum alb se ridicau dintr-o grămadă de dărâmături înghesuite în dreptul intrării. I-am recunoscut pe mai mulţi angajaţi ai editurii încercând să salveze dintre ruine puţinele lucruri care mai rămăseseră. Cutii cu cărţi pârlite şi mobile muşcate de flăcări se îngrămădeau în stradă. Faţada rămăsese înnegrită, iar ferestrele plesniseră din pricina focului. Am străpuns cercul de gură-cască şi am intrat. O duhoare intensă mi s-a aprins în gâtlej. Unii dintre muncitorii editurii care se chinuiau să-şi recupereze obiectele personale m-au recunoscut şi m-au salutat cu privirea plecată.
- Domnule Martin... mare nenorocire, murmurau ei. Am străbătut ceea ce fusese recepţia şi m-am
îndreptat spre biroul lui Barrido. Flăcările îi devoraseră covoarele şi îi reduseseră mobilierul la câteva schelete de jăratic. Castele tavanului se prăbuşiseră într-un colţ, deschizând o cale de lumină
spre curtea din spate. Un fascicul intens de cenuşă plutitoare străbătea sala. Un scaun supravieţuise miraculos focului. Era în centrul încăperii şi pe el şedea Otravă, care plângea cu privirea în pământ.
Am îngenuncheat în faţa ei. M-a recunoscut şi a zâmbit printre lacrimi.
- Eşti teafără? am întrebat-o. A încuviinţat.
- Mi-a zis să mă duc acasă, ştii? Că se făcuse deja târziu şi să mă duc să mă odihnesc, fiindcă azi vom avea o zi foarte lungă. Tocmai închideam toată contabilitatea lunii... Dacă aş mai fi rămas un minut ...
- Ce s-a întâmplat, Herminia?
- Am lucrat cu toţii până târziu. Era aproape miezul nopţii când domnul Barrido mi-a zis să mă duc acasă. Editorii îl aşteptau pe un domn care venea să-i viziteze...
- La miezul nopţii? Ce domn?
- Cred că din străinătate. Era ceva în legătură cu o ofertă, nu ştiu. Aş fi rămas cu plăcere, dar era foarte târziu şi domnul Barrido mi-a zis...
- Herminia, domnul acela, îţi aminteşti cum se numeşte? Otravă mă privi cu mirare.
- Tot ce-mi amintesc i-am povestit deja inspectorului care a venit azi-dimineaţă. M-a întrebat de tine.
- Un inspector? De mine?
- Ei vorbesc cu toată lumea.
- Desigur.
Otravă mă privea fix, cu neîncredere, ca şi când încerca să-mi citească gândurile.
- Nu ştiu dacă are să scape cu viaţă, murmură ea referindu-se la Escobillas. S-a pierdut totul -
arhivele, contractele... totul. S-a zis cu editura.
- Îmi pare rău, Herminia.
Un zâmbet strâmb şi răutăcios îi înflori pe buze.
- Îţi pare rău? Nu asta voiai?
- Cum poţi crede una ca asta?
Otravă mă privi bănuitoare.
- Acum eşti liber.
Am dat să-i ating braţul, dar Herminia s-a ridicat în picioare şi a făcut un pas înapoi, ca şi când prezenţa mea ar fi înfricoşat-o.
