Perspectiva de a mă întoarce acasă la Andreas Corelli fără să fiu invitat, ca să-l întreb despre coincidenţa faptului că discuţia noastră şi incendiul s-au produs practic concomitent, mi se părea prea puţin atrăgătoare. Instinctul îmi spunea că, atunci când editorul se va decide că vrea să mă
revadă, o va face motu proprio şi că dacă acea întâlnire nu-mi inspira ceva, acest ceva era graba.
Investigaţia în privinţa incendiului era deja în mâinile inspectorului Victor Grandes şi a celor doi buldogi ai săi, Marcos şi Castelo, pe a căror listă de persoane favorite mă consideram inclus cu menţiune de onoare. Cu cât mai departe mă ţineam de ei, cu atât mai bine. Asta îmi lăsa ca singură
alternativă viabilă manuscrisul şi legătura dintre el şi casa cu turn. După ani întregi în care îmi spusesem mie însumi că nu întâmplător ajunsesem să locuiesc acolo, această idee începea să capete un alt înţeles.
Am hotărât să încep din locul unde închisesem o bună parte din obiectele şi bunurile pe care foştii locatari din casa cu turn le lăsaseră în urma lor. Am recuperat cheia ultimei camere de pe coridor din sertarul de la bucătărie, unde rămăsese ani de zile. Nu mai intrasem acolo de când lucrătorii de la compania de electricitate instalaseră cablurile prin casă. Când am vârât cheia în broască, am simţit un curent de aer rece care ieşea din orificiul închizătorii peste degetele mele şi am constatat că
Isabella avea dreptate, camera aceea emana un miros straniu, care te ducea cu gândul la flori moarte şi pământ răscolit.
Am deschis uşa şi mi-am dus mâna la faţă. Duhoarea era intensă. Am pipăit peretele căutând întrerupătorul, dar becul gol care atârna de tavan n-a reacționat. Lumina ce pătrundea dinspre coridor lăsa să se întrevadă conturul mormanului de cutii, cărţi şi cufere pe care le închisesem acolo. Am contemplat totul cu lehamite. Peretele din fund era acoperit în întregime cu un dulap mare din stejar.
Am îngenuncheat în faţa unei cutii cu fotografii vechi, ochelari, ceasuri şi mici obiecte personale. Am început să scotocesc fără să ştiu prea bine ce căutam. În scurt timp am abandonat încercarea şi am oftat. Ca să pot spera să aflu ceva, aveam nevoie de un plan. Mă pregăteam să părăsesc odaia când am auzit uşa dulapului deschizându-se puţin câte puţin în spatele meu. Un suflu de aer îngheţat şi umed mi-a măturat ceafa. Uşa dulapului era întredeschisă, iar înăuntru se puteau întrezări rochiile şi costumele vechi care atârnau de umeraşe, mâncate de vreme, unduind ca nişte alge sub apă. Curentul de aer rece care aducea acea duhoare de acolo provenea. M-am ridicat şi m-am apropiat încetişor de dulap.
Am deschis larg uşile şi am despărţit cu mâinile veşmintele care atârnau de umeraşe. Lemnul din fund era putred şi începuse să se desprindă. De cealaltă parte se putea ghici un zid din ghips în care fusese practicat un orificiu larg de doi centimetri. M-am aplecat, încercând să privesc de partea
cealaltă, dar întunericul era aproape total. Lumina slabă dinspre coridor se strecura prin orificiu proiectând un fir vaporos de partea cealaltă. Abia dacă se zărea ceva mai mult decât o atmosferă
încărcată. Mi-am apropiat ochiul încercând să-mi fac o imagine despre ceea ce exista dincolo de zid, însă în momentul acela un păianjen negru apăru în gura orificiului. M-am retras dintr-odată, iar păianjenul s-a zorit să se caţere prin interiorul dulapului şi s-a făcut nevăzut în umbră. Am închis uşa dulapului şi am ieşit din odaie. Am aruncat cheia şi am închis-o în primul sertar al comodei de pe coridor. Duhoarea ce rămăsese închisă în acea cameră se răspândise pe culoar ca o otravă. Am blestemat ceasul în care îmi venise în minte să deschid uşa aceea şi am ieşit în stradă cu gândul să
uit, fie şi numai pentru câteva ore, de bezna care zvâcnea în inima acelei case.
O idee proastă nu vine niciodată singură. Pentru a sărbători că descoperisem un fel de cameră
obscură ascunsă la mine acasă, m-am dus până la librăria "Sempere şi Fiii" cu gândul de a-l invita pe librar să luăm prânzul la "Maison Doree". Sempere-tatăl tocmai citea o ediţie superbă din Manuscrisul găsit la Saragosa de Potocki şi nici n-a vrut să audă de aşa ceva.
- Dacă vreau să văd snobi şi nătărăi umflându-se în pene şi gratulându-se reciproc n-am nevoie să
plătesc, Martin.
- Nu fiţi cârcotaş. Sunteţi invitatul meu.
Sempere refuză. Fiul său, care asistase la conversaţie din spatele prăvăliei, mă privea, şovăind.
- Dar dacă îl iau pe fiul dumitale, ce se întâmplă? N-o să mai vorbeşti cu mine?
- Voi ştiţi cum vă pierdeţi vremea şi banii. Eu rămân să citesc, fiindcă viaţa e scurtă.
Sempere-fiul era un model de timiditate şi discreţie. Deşi ne cunoşteam de când eram copii, nu-mi amintesc să fi avut cu el mai mult de patru sau cinci conversaţii între patru ochi, mai lungi de cinci minute. Nu-i ştiam nici un viciu sau mic păcat. Ştiam din surse sigure că, printre fetele din cartier, era considerat nici mai mult, nici mai puţin decât bărbatul fatal şi burlacul de aur. Nu puţine îşi făceau drum pe la librărie sub orice pretext şi se opreau în faţa tejghelei oftând, însă fiul lui Sempere, în caz că îşi dădea seama, nu făcea niciodată un pas ca să încaseze acele cecuri de devotament şi buze întredeschise. Oricare altul ar fi făcut o carieră de crai extraordinară doar cu o zecime din înzestrările lui. Oricare în afară de Sempere-fiul, căruia uneori nu ştiai dacă nu cumva merita să-i atribui titlul de sfânt.
- Dacă o ţine tot aşa, ăsta o să rămână fecior, se plângea uneori Sempere.
- Aţi încercat să-i puneţi niscaiva ardei iute în supă ca să-i stimulaţi irigarea în punctele-cheie?
întrebam eu.
- Dumneata râzi, puşlama ce-mi eşti, dar uite că eu mă apropii de şaptezeci de ani şi n-am nici măcar un nepot.
Am fost întâmpinaţi de acelaşi maitre care îşi amintea de ultima mea vizită, însă fără zâmbetul servil şi fără gestul de bun-venit. Când i-am zis că n-am făcut rezervare a încuviinţat cu o grimasă de dispreţ şi a pocnit din degete chemând un chelner care ne-a condus fără ceremonie la ceea ce am bănuit că era cea mai proastă masă din sală, lângă uşa de la bucătărie, îngropată într-un ungher întunecat şi zgomotos. În următoarele douăzeci şi cinci de minute nimeni n-a venit la masă, nici ca să
ne ofere meniul, nici ca să ne aducă un pahar cu apă. Personalul ne ocolea trântind uşa şi ignorându-ne cu desăvârşire prezenţa şi gesturile prin care voiam să atragem atenţia.
- Carevasăzică n-ar trebui să plecăm? întrebă în cele din urmă Sempere-fiul. Eu, cu un sandviş luat
de oriunde, mă descurc...
Nu terminase de rostit aceste cuvinte când i-am văzut apărând. Vidal şi soţia înaintau spre masa lor însoţiţi de maitre şi de doi ospătari care nu mai pridideau cu gesturi de slugărnicie. S-au aşezat şi în două minute a început procesiunea sărutatului mâinii, în care, unul după altul, comesenii din sală
veneau să-l felicite pe Vidal. El îi primea cu graţie divină şi îi expedia în scurt timp. Sempere-fiul, care îşi dăduse seama de situaţie, mă observa.
- Martin, te simţi bine? De ce nu plecăm?
Am încuviinţat din cap. Ne-am ridicat şi ne-am îndreptat spre ieşire, ocolind prin partea opusă faţă
de masa lui Vidal. Înainte să părăsim sala am trecut prin faţa acelui maitre, care nici nu s-a deranjat să se uite la noi şi, în timp ce ne îndreptam spre ieşire, am putut vedea în oglinda de deasupra uşii cum Vidal se apleca şi o săruta pe Cristina pe buze. Când am ieşit în stradă, Sempere-fiul m-a privit, necăjit.
- Îmi pare rău, Martin.
- Nu-ţi face griji. O alegere proastă. Asta-i tot. Dacă n-ai nimic împotrivă, despre asta, tatălui dumitale...
-... nici o vorbă, mă asigură el.
- Mulţumesc.
- N-ai pentru ce. Ce-ai zice dacă te-aş pofti eu la ceva mai din popor? E o cantină pe strada Carmen care te dă pe spate.
Îmi pierise pofta de mâncare, dar am acceptat cu plăcere.
- Hai.
Locul se afla în apropiere de bibliotecă şi se serveau mâncăruri de casă la preţ redus, pentru oamenii din cartier. Abia dacă am gustat mâncarea, ce mirosea infinit mai bine decât orice adulmecasem la "Maison Doree" în toţi anii de când se deschisese, însă, la momentul desertului, golisem deja de unul singur o sticlă şi jumătate de vin negru, iar capul meu începuse să graviteze.
- Sempere, spune-mi un lucru. Dumneata ce ai împotriva îmbunătăţirii seminţiei omeneşti? Cum altfel se explică faptul că un cetăţean tânăr şi sănătos, binecuvântat de Cel de Sus cu o înfăţişare ca a dumitale nu a profitat de cele mai atrăgătoare creaturi din vitrina cu personaje?
Fiul librarului râse.
- Ce te face să crezi că n-am făcut-o?
Mi-am atins nasul cu degetul arătător, făcându-i cu ochiul.
Sempere-fiul încuviinţă.
- Cu riscul că mă vei lua de habotnic, îmi place să cred că încă mai aştept.
- Ce aştepţi? Să nu-ţi mai pornească instrumentul?
- Dumneata vorbeşti ca tata.
