- Herminia...
- Pleacă, îmi zise ea.
Am lăsat-o pe Herminia între ruinele fumegânde. Când am ieşit în stradă, am dat peste un grup de copii care scormoneau prin mormanele de moloz. Unul dintre ei dezgropase din cenuşă o carte şi o cerceta cu un amestec de curiozitate şi dispreţ. Coperta îi fusese înnegrită de flăcări, iar marginea paginilor aşijderea, însă în rest cartea era intactă. Am ştiut, după desenul de pe cotor, că era vorba de un volum din seria Oraşul blestemaţilor.
- Domnule Martin?
M-am întors şi m-am pomenit cu trei bărbaţi dichisiţi în costume cumpărate în sezonul de reduceri, ce nu se potriveau cu căldura umedă şi lipicioasă care plutea în aer. Unul dintre ei, care părea să fie şeful, făcu un pas în faţă şi îmi oferi un zâmbet cordial, de vânzător iscusit. Ceilalţi doi, care păreau să aibă constituţia şi temperamentul unei prese hidraulice, s-au mulțumit să mă ţintuiască cu o privire fățiș duşmănoasă.
- Domnule Martin, sunt inspectorul Victor Grandes, iar aceştia sunt colegii mei, agenţii Marcos şi Castelo, de la secţia de investigaţii şi securitate. Mă întreb dacă aţi putea fi atât de amabil încât să ne acordaţi câteva minute.
- Bineînţeles, i-am răspuns.
Numele Victor Grandes îmi suna cunoscut din anii petrecuţi la secţiunea de fapt divers. Vidal îi dedicase câteva articole şi îmi amintesc în mod deosebit unul în care îl califica drept revelaţia secţiei, o valoare solidă ce confirma venirea în poliţie a unei noi generaţii de profesionişti de elită, mai bine formaţi decât predecesorii lor, incoruptibili şi tari ca oţelul. Adjectivele şi hiperbolele erau ale lui Vidal, nu ale mele. Am presupus că, de atunci, inspectorul Grandes nu făcuse decât să urce pe scara ierarhică în Chestură şi că prezenţa sa acolo era o dovadă că, pentru corp, incendiul de la Barrido şi Escobillas era o chestiune serioasă.
- Dacă nu aveţi nimic împotrivă, am putea merge într-o cafenea unde să stăm de vorbă
nestingheriţi, zise Grandes fără să-şi slăbească nici un pic zâmbetul de serviciu.
- Cum doriţi.
Grandes m-a condus până într-un băruleţ plasat la intersecţia străzilor Doctor Dou şi Pintor Fortuny. Marcos şi Castelo mergeau în spatele nostru, fără să-şi ia ochii de la mine. Grandes mi-a oferit o ţigară, pe care am refuzat-o. Şi-a vârât pachetul înapoi în buzunar. Nu şi-a deschis gura până
când n-am ajuns în cafenea şi m-au condus până la o masă din fund, unde cei trei s-au postat în jurul meu. Dacă m-ar fi dus într-o carceră întunecată şi umedă, întâlnirea mi s-ar fi părut mai amicală.
- Domnule Martin, cred că aţi aflat deja despre cele petrecute azi-dimineaţă.
- Tocmai am citit în ziar. Şi ce mi-a spus Otravă ...
- Otravă?
- Pardon. Domnişoara Herminia Duaso, secretara direcţiunii.
Marcos şi Castelo schimbară o privire amuzată. Grandes zâmbi.
- Interesantă poreclă. Spuneţi-mi, domnule Martin, unde vă aflaţi în cursul nopţii trecute?
Afurisită naivitate, întrebarea m-a luat prin surprindere.
- E o întrebare de rutină, mă lămuri Grandes. Încercăm să stabilim unde se aflau toate persoanele care ar fi putut avea o legătură cu victimele în ultimele zile. Angajaţi, furnizori, rude, cunoscuţi ...
- Eram cu un prieten.
De cum am deschis gura, am regretat că mi-am ales acele cuvinte. Grandes băgă de seamă acest lucru.
- Un prieten?
- Nu chiar un prieten, mai curând o persoană ce are legătură cu munca mea. Un editor. În cursul nopţii trecute aveam stabilită o întrevedere cu el.
- Mi-aţi putea spune până la ce oră aţi stat cu această persoană?
- Până târziu. De fapt, până la urmă am rămas peste noapte acasă la el.
- Înţeleg. Iar persoana despre care spuneţi că are legătură cu munca dumneavoastră se numeşte...?
- Corelli. Andreas Corelli. Un editor francez. Grandes îşi notă numele într-un carneţel.
- S-ar părea că numele de familie e italian, zise el.
- La drept vorbind, nu ştiu exact de ce naţionalitate este.
- E de înţeles. Iar acest domn Corelli, de orice naţionalitate o fi, ar putea confirma că în cursul nopţii trecute era cu dumneavoastră?
Am ridicat din umeri.
- Presupun că da.
- Presupuneţi?
- Sunt sigur că da. De ce n-ar face-o?
- Nu ştiu, domnule Martin. Există vreun motiv pentru care credeţi că n-ar face-o?
- Nu.
- Atunci, am încheiat subiectul.
Marcos şi Castelo mă priveau de parcă m-ar fi auzit spunând numai minciuni de când ne-am aşezat.