Isabella încuviinţă şi rămase în aşteptare, uitându-se la mine. Mi-am reluat căutarea cheii. Acum nu eram în stare să înfrunt, ca un toreador în arenă, flecăreala acestei adolescente încăpăţânate.
Aveam nevoie să cad pe pat şi să-mi pierd cunoştinţa, de preferat în această ordine. Am căutat vreo
două minute, fără rezultate vizibile. Până la urmă, Isabella, fără să rostească o vorbă, mi-a luat-o înainte şi mi-a scotocit prin buzunarul jachetei, pe unde mâinile mele trecuseră de o sută de ori, şi a găsit cheia. Mi-a arătat-o şi eu am încuviinţat, învins.
Isabella a deschis uşa apartamentului şi m-a ajutat să mă ridic în picioare. M-a condus până în dormitor ca pe un invalid şi m-a ajutat să mă tolănesc în pat. Mi-a potrivit capul pe perne şi mi-a scos pantofii. M-am uitat la ea buimăcit.
- Fiţi liniştit, n-o să vă scot şi pantalonii.
Mi-a descheiat nasturii de la gât şi s-a aşezat lângă mine, privindu-mă. Mi-a zâmbit cu o melancolie pe care, la anii ei, n-ar fi trebuit s-o aibă.
- Niciodată nu v-am văzut atât de trist, domnule Martin. E din pricina acelei femei, nu-i aşa? Cea din fotografie.
Mi-a luat mâna şi mi-a mângâiat-o, liniştindu-mă.
- Toate trec, ascultaţi-mă pe mine. Toate trec. Involuntar, ochii mi s-au umplut de lacrimi şi mi-am întors capul pentru ca ea să nu-mi vadă faţa. Isabella a stins lumina de pe măsuţă şi a rămas aşezată
lângă mine, în semiîntuneric, ascultându-l plângând pe beţivul acela nenorocit fără să pună întrebări şi fără să-şi dea cu părerea, oferindu-mi doar compania şi bunătatea ei, până când am adormit.
7
M-au trezit agonia mahmurelii, o menghină care îmi strângea tâmplele, şi mireasma cafelei columbiene. Isabella pregătise o măsuţă lângă pat cu o cafetieră proaspăt făcută şi o farfurie cu pâine, brânză, şuncă şi un măr. Priveliştea mâncării mi-a făcut greaţă, dar am întins mâna spre cafetieră.
Isabella, care mă privise din prag fără să bag de seamă, mi-o luă înainte şi îmi turnă o ceaşcă, toată
numai un zâmbet.
- Beţi-o aşa, plină, şi o să vă prindă de minune. Am acceptat cana şi am băut.
- Cât e ceasul?
- E unu după-amiază.
Am lăsat să-mi scape o pufnitură.
- De câte ore eşti trează?
- De vreo şapte.
- Şi ce faci de atunci?
- Fac curăţenie şi ordine, dar aici e treabă pentru mai multe luni de zile, răspunse Isabella.
Am sorbit din nou, prelung, din cafea.
- Mulţumesc, am şoptit. Pentru cafea. Şi pentru că ai făcut ordine şi curăţenie, dar n-ai de ce s-o faci.
- N-o fac pentru dumneavoastră, dacă asta vă îngrijorează. O fac pentru mine. Dacă o să locuiesc aici, prefer să nu mă gândesc că aş putea rămâne lipită de ceva dacă mă reazem întâmplător.
- Să locuieşti aici? Credeam că am stabilit că...
Când am ridicat glasul, o durere ascuţită mi-a retezat vorba şi gândul.
- Sssst, susură Isabella.
Am încuviinţat ca un armistiţiu. Acum nu puteam şi nici nu voiam să mă cert cu Isabella. Va fi timp să o înapoiez familiei sale mai târziu, când mahmureala va bate în retragere. Am golit ceaşca dintr-o a treia sorbitură şi m-am ridicat cătinel, Cinci-şase spini dureroşi mi s-au înfipt în cap. Am lăsat să-mi scape o tânguială. Isabella mă susţinea de braţ.
- Nu sunt invalid. Pot să am grijă de mine însumi. Isabella mă eliberă provizoriu. Am făcut câţiva paşi spre coridor. Isabella mă urma îndeaproape, ca şi când s-ar fi temut să nu mă prăbuşesc dintr-un moment în altul. M-am oprit în faţa camerei de baie.
- Pot urina de unul singur?
- Ţintiţi cu grijă, îngăimă fata. O să vă las micul dejun în galerie.
- Nu mi-e foame.
- Trebuie să mâncaţi ceva.
- Eşti ucenica mea sau eşti maică-mea?
- V-o spun spre binele dumneavoastră.
Am închis uşa de la baie şi m-am refugiat înăuntru. Ochilor mei le-au trebuit vreo două secunde ca să se obişnuiască cu ceea ce vedeau. Baia era de nerecunoscut. Curată şi strălucitoare. Fiecare lucru
la locul lui. O bucată de săpun nou pe chiuvetă. Prosoape curate pe care nici măcar nu ştiam că le aveam. Miros de leşie.
- Sfântă Fecioară, am murmurat.
Mi-am vârât capul sub robinet şi am lăsat să curgă apa rece preţ de două minute. Am ieşit pe coridor şi m-am îndreptat încetişor spre galerie. Dacă baia era de nerecunoscut, galeria era de pe altă
lume. Isabella curăţase geamurile şi duşumeaua şi aranjase mobila şi fotoliile. O lumină curată şi puternică se strecura prin geamuri, iar mirosul de praf dispăruse. Micul dejun mă aştepta pe masa din faţa canapelei, pe care fata aşternuse o faţă de masă curată. Rafturile ticsite cu cărţi păreau reordonate, iar vitrinele îşi recăpătaseră transparenţa. Isabella îmi turna o a doua ceaşcă de cafea.
- Ştiu ce faci, dar n-are să ţină, i-am zis.
- Să torn o ceaşcă de cafea?
Isabella ordonase cărţile împrăştiate în teancuri pe mese şi prin unghere. Golise suporturile pentru reviste care rămăseseră înecate de mai bine de un deceniu. În numai şapte ore, măturase cât ai clipi ani de semiîntuneric şi de beznă cu zelul şi cu prezenţa ei, şi încă mai avea timp şi poftă să
zâmbească.
- Îmi plăcea mai mult cum era înainte, am zis eu.
- Sigur. Dumneavoastră şi celor o sută de mii de gândaci pe care îi ţineaţi cu chirie şi cărora le-am făcut vânt cu amoniac.
- Aşadar de acolo se simte putoarea aia?
- Putoarea e mirosul de curăţenie, protestă Isabella. Aţi putea fi un pic recunoscător.
- Sunt.
