- Isabella mi-a zis că exact aşa veţi spune.
- Talentată şi ghicitoare. Şi ce v-a mai zis?
- A zis că bănuieşte că dumneata eşti mai bun ca scriitor decât ca om.
- O scumpă, Isabellita asta.
- Pot să-i spun să te viziteze? Fără nici o obligaţie.
Am cedat şi am încuviinţat. Sempere zâmbi triumfător şi vru să pecetluiască înţelegerea cu o îmbrăţişare, însă am rupt-o la fugă înainte ca bătrânul librar să-şi poată duce la bun sfârşit misiunea de a încerca să mă facă să mă simt un om bun.
- N-o să regreţi, Martin, l-am auzit spunând când ieşeam pe uşă.
3
Când am ajuns acasă, m-am pomenit cu inspectorul Victor Grandes aşezat pe treptele din faţa porţii, savurând cu calm o ţigară. Când m-a văzut, mi-a zâmbit cu şarmul acela de june prim, ca şi când ar fi fost un vechi prieten într-o vizită de curtoazie. M-am aşezat lângă el şi mi-a oferit tabachera deschisă. Gitanes, am băgat de seamă. Am acceptat.
- Ce-i cu cu Hansel şi Gretel?
- Marcos şi Castelo n-au putut veni. Am primit o plângere şi s-au dus în Pueblo Seco să ridice o mai veche cunoştinţă de-a noastră, care probabil avea nevoie de o anumită putere de convingere ca să-şi împrospăteze memoria.
- Bietul om.
- Dacă le-aş fi zis că merg să mă întâlnesc cu dumneavoastră, sigur mă rugau să-i iau şi pe ei. Le-aţi căzut cu tronc.
- O adevărată dragoste la prima vedere, am observat şi eu. Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule inspector? Pot să vă invit sus, la o cafea?
- N-aş îndrăzni să dau buzna în intimitatea dumneavoastră, domnule Martin. De fapt, voiam numai să vă dau vestea personal, înainte să aflaţi din alte surse.
- Ce veste?
- Escobillas a murit azi, la prima oră a după-amiezii, la Spitalul Clinic.
- Dumnezeule! Nu ştiam, am zis eu.
Grandes ridică din umeri şi continuă să fumeze în tăcere.
- Era de aşteptat. Ce să-i facem?
- Aţi putut afla ceva despre cauzele incendiului? am întrebat.
Inspectorul mă privi lung şi apoi încuviinţă.
- Totul pare să indice că cineva a vărsat benzină peste domnul Barrido şi i-a dat foc. Flăcările s-au împrăştiat când el, cuprins de panică, a încercat să scape din birou. Asociatul lui şi celălalt angajat, care i-au sărit în ajutor, au fost prinşi de foc.
Am înghiţit în sec. Grandes zâmbi liniştitor.
- Îmi spunea azi după-amiază avocatul editorilor că, dat fiind caracterul personal al angajamentului existent în redactarea contractului pe care l-aţi semnat cu ei, la decesul editorilor acesta devine nul, deşi moştenitorii îşi păstrează drepturile asupra operei publicate anterior. Presupun că vă va trimite o scrisoare de informare, dar m-am gândit că v-ar plăcea să aflaţi mai devreme, în caz că trebuie să
luaţi vreo decizie cu privire la oferta editorului aceluia de care aţi pomenit.
- Mulţumesc.
- Nu aveți pentru ce.
Grandes își strivi ţigara şi azvârli chiştocul pe jos. Îmi zâmbi afabil şi se ridică. Mă bătu cu palma peste umăr şi o porni spre strada Princesa.
- Domnule inspector! l-am strigat.
Grandes se opri şi se întoarse.
- Doar nu credeţi că...
Inspectorul îmi oferi un zâmbet leneş.
- Aveţi grijă de dumneavoastră, domnule Martin.
M-am dus la culcare devreme şi m-am trezit brusc, crezând că era deja a doua zi, ca să constat imediat că abia trecuseră câteva minute după miezul nopţii.
În vis, îi văzusem pe Barrido şi Escobillas prinşi în capcană în biroul lor. Flăcările le urcau pe haine până ce acopereau fiecare centimetru al trupurilor lor. De după haine, pielea le cădea în fâşii, iar ochii cuprinşi de panică le plesneau din cauza focului. Trupurile li se scuturau în spasme de agonie şi de groază, până când cădeau printre dărâmături, în timp ce carnea li se desprindea de oase ca o ceară topită, formând la picioarele mele o băltoacă fumegândă în care îmi vedeam oglindit chipul zâmbind în timp ce suflam în chibritul pe care-l ţineam între degete.
M-am ridicat să caut un pahar cu apă şi, presupunând că îmi sărise deja somnul, am urcat în camera de lucru şi am scos din sertarul mesei de scris cartea pe care o salvasem din Cimitirul Cărţilor Uitate. Am aprins lampa şi am îndoit braţul flexibil pe care era fixat becul aşa încât să
lumineze cartea direct. Am deschis-o la prima pagină şi am început să citesc.
Lux Aeterna D.M.
La prima vedere, cartea era o culegere de texte şi rugăciuni ce părea lipsită de orice sens. Piesa era un original, un mănunchi de pagini bătute la maşină şi legate în piele fără prea multă grijă. Am citit mai departe şi, în scurt timp, mi s-a părut că intuiesc o anumită metodă în succesiunea evenimentelor, cântecelor şi reflecţiilor care punctau textul. Limbajul avea o cadenţă proprie şi ceea ce, la început, părea o absenţă totală de plan sau de stil, puţin câte puţin, scotea la iveală un cânt hipnotic ce se pogora încetul cu încetul în sufletul cititorului, cufundându-l într-o stare undeva între somnolenţă şi uitare. Acelaşi lucru se petrecea cu conţinutul, a cărui axă centrală nu se evidenţia până în miezul unei prime secţiuni, sau cântări, căci opera părea structurată sub forma unor vechi poeme compuse în epoci în care timpul şi spaţiul se scurgeau după voia lor. Mi-am dat seama atunci că acea Lux Aeterna era, să zic aşa, un soi de carte a morţilor.
