- Bineînţeles. Dacă ar fi de acord, nu ar fi credincioşi potenţiali. Nimeni nu poate fi convins cu adevărat că nu are nevoie să creadă dintr-un imperativ biologic.
- Aşadar, dumneavoastră sugeraţi că stă în firea noastră să trăim amăgiţi?
- Stă în firea noastră să supraviețuim. Credința e o reacţie instinctivă la aspecte ale existenţei pe care nu le putem explica în alt fel, fie că este vorba despre vidul moral pe care îl percepem în univers, despre certitudinea morţii, despre misterul originii lucrurilor sau despre sensul propriei noastre vieți, ori despre lipsa acestui sens. Sunt aspecte elementare şi de o extraordinară simplitate.
Însă propriile noastre limitări ne împiedică să răspundem fără echivoc la aceste întrebări şi, din acest motiv, generăm, ca apărare, o reacţie emoţională. E pur şi simplu biologie.
- Atunci, după dumneavoastră, toate credinţele sau idealurile n-ar fi decât ficţiune.
- Orice interpretare sau observare a realității este o ficţiune în mod necesar. În acest caz, problema constă în faptul că omul e un animal moral abandonat într-un univers amoral şi condamnat la o existenţă finită şi fără altă semnificaţie decât perpetuarea ciclului natural al speciei. E imposibil de supravieţuit într-o stare prelungită de realitate, cel puţin pentru o fiinţă omenească. Ne petrecem o bună parte a vieţilor noastre visând, mai ales când suntem treji. Cum spuneam, simplă biologie.
Am oftat.
- Şi, după toate astea, vreţi să inventez o poveste care să-i facă pe naivi să cadă în genunchi şi să-i convingă că au văzut lumina, că există ceva în care să creadă, pentru care să trăiască şi pentru care să
moară, sau chiar să ucidă.
- Întocmai. Nu-ţi cer să inventezi nimic din ce n-a fost deja inventat, într-un fel sau altul. Îţi cer pur şi simplu să mă ajuţi să-i dau de băut celui însetat.
- Un scop lăudabil şi pios, l-am ironizat eu.
- Nu, o simplă propunere comercială. Natura e o mare piaţă liberă. Legea cererii şi ofertei e un fapt molecular.
- Poate că ar trebui să vă căutaţi un intelectual pentru treaba asta. Vorbind de fapte moleculare şi comerciale, vă asigur că majoritatea n-au văzut o sută de mii de franci laolaltă în toată viaţa lor şi fac rămăşag că vor fi dispuşi să-şi vândă sufletul, ori să şi-l inventeze, pentru o mică parte din această
sumă.
Strălucirea metalică a ochilor săi m-a făcut să bănuiesc că Corelli urma să-mi dedice încă una din acidele sale predici de buzunar. Am vizualizat soldul din contul meu de la Banco Hispano Colonial şi mi-am zis că o sută de mii de franci meritau cu prisosinţă să ascult o liturghie sau o colecţie de predici.
- Un intelectual e îndeobşte cineva care nu se distinge tocmai prin intelectul său, rosti Corelli
răspicat. Îşi atribuie sieşi acest calificativ pentru a compensa impotenţa naturală pe care o intuieşte în capacităţile sale. E chestia aceea atât de veche şi de adevărată cu spune-mi cu ce te fuduleşti şi o să-ţi spun de ce duci lipsă. E ceva ce ni se întâmplă zi de zi. Incompetentul se prezintă mereu pe sine ca pe un expert, crudul ca pe un milostiv, păcătosul ca pe un cucernic, cămătarul ca pe un binefăcător, meschinul ca pe un patriot, arogantul ca pe un umil, vulgarul ca pe un elegant şi nătărăul ca pe un intelectual. Din nou, totul e opera naturii, care, departe de a fi silfida pe care o cântă toţi poeţii, e o mamă crudă şi vorace care, pentru a rămâne în viaţă, trebuie să se hrănească cu odraslele cărora le dă naştere.
Corelli şi poetica biologiei feroce pe care o profesa începeau să-mi facă greaţă. Vehemenţa şi mânia reprimate de care musteau cuvintele editorului mă deranjau şi m-am întrebat dacă exista ceva în univers care să nu-i fi părut respingător şi vrednic de dispreţ, inclusiv persoana mea.
- Ar trebui să ţineţi prelegeri duhovniceşti mobilizatoare în şcoli şi parohii de Duminica Floriilor.
Aţi avea un succes copleşitor, i-am sugerat eu.
Corelli râse cu răceală.
- Nu schimba subiectul. Ceea ce caut eu este opusul unui intelectual, adică pe cineva inteligent. Şi l-am găsit deja.
- Mă măguliţi.
- Chiar mai bine, te plătesc. Şi încă foarte bine, ceea ce e singura măgulire autentică în lumea asta prostituată. Să nu accepţi niciodată distincţii care să nu fie tipărite pe spatele unui cec. Ele îi aduc câştig doar celui care le acordă. Şi din moment ce te plătesc, mă aştept să mă asculţi şi să-mi urmezi instrucţiunile. Crede-mă când îţi spun că n-am nici un interes să te fac să-ţi pierzi timpul. Câtă vreme vei primi leafă, timpul dumitale e şi al meu.
Tonul său era amabil, însă strălucirea ochilor îi era oţelită şi nu lăsa loc de echivocuri.
- Nu-i nevoie să-mi amintiţi la fiecare cinci minute.
- Iartă-mi insistenţa, prietene Martin. Dacă te ameţesc cu toate aceste divagaţii, o fac numai ca să
le elimin cât mai curând. Ceea ce vreau de la dumneata este forma, nu fondul. Fondul e mereu acelaşi şi e inventat de când există omul ca fiinţă. E întipărit în inima lui ca un număr de serie. Ceea ce vreau de la dumneata e să găseşti un mod inteligent şi seducător de a răspunde la întrebările pe care ni le punem cu toţii şi să o faci din perspectiva propriei dumitale interpretări a sufletului omenesc, punându-ţi în practică arta şi meşteşugul. Vreau să-mi aduci o naraţiune care să trezească sufletul din om.
- Nimic mai mult...
- Şi nimic mai puţin.
- Dumneavoastră vorbiţi de manipularea sentimentelor şi emoţiilor. N-ar fi mai simplu de convins oamenii cu o expunere raţională, simplă şi clară?
- Nu. E imposibil să închegi cu cineva un dialog raţional despre credinţe şi concepte pe care nu le-a dobândit prin intermediul rațiunii. E totuna dacă vorbim de Dumnezeu, de rasă sau de mândrie patriotică. De aceea am nevoie de ceva mai puternic decât o simplă expunere retorică. Am nevoie de forţa artei, de punerea în scenă. Noi credem că înţelegem versurile unui cântec, însă, de fapt, ceea ce ne face să-l credem sau nu este muzica.
Am încercat să înghit toată acea galimaţie fără să mă înec.
- Fii liniştit, pentru azi nu mai am alte discursuri, încheie Corelli. Şi acum, să trecem la partea practică: dumneata şi cu mine ne vom întâlni aproximativ la fiecare cincisprezece zile. Mă vei informa despre progresele dumitale şi îmi vei arăta ce-ai lucrat. Dacă am de făcut schimbări şi observaţii, îţi voi da de înţeles. Lucrul se va întinde pe o durată de douăsprezece luni, timpul necesar pentru a termina treaba. La capătul acestui termen, dumneata îmi vei preda toată lucrarea şi notele adunate, fără excepţie, care îi revin singurului proprietar şi garant al drepturilor, adică mie. Numele dumitale nu va figura ca autor al documentului şi te angajezi să nu o reclami după predare şi nici să
discuţi lucrarea realizată ori termenii acestui acord, în public sau în privat, cu nimeni. În schimb, vei primi în avans suma de o sută de mii de franci, care a fost deja încasată, iar la sfârşit, după predarea lucrării, dacă mă satisface, vei primi o bonificaţie de cincizeci de mii de franci.
Am înghiţit în sec. Nu conştientizăm lăcomia de câştig care ni se ascunde în inimă până când nu auzim dulcele zornăit al banilor în buzunar.
- Nu doriţi să formalizaţi un contract în scris?
- Acordul nostru este unul între doi oameni de onoare. Şi a fost deja parafat. Un asemenea acord nu poate fi încălcat fiindcă îl distruge pe cel care l-a semnat, zise Corelli pe un ton care m-a făcut să mă
gândesc că ar fi fost de preferat să semnez o hârtie, fie şi cu sânge. Ai vreo nelămurire?
- Da. De ce?
- Nu înţeleg, Martin.
- De ce vreţi materialul ăsta, sau cum vreţi să-i spuneţi? Ce aveţi de gând să faceţi cu el?
- Ai probleme de conştiinţă, Martin, la momentul acesta?
- Poate că mă luaţi drept un individ fără principii, însă dacă voi participa la ceva ce îmi propuneţi, vreau să ştiu care-i obiectivul. Cred că am dreptul.
Corelli zâmbi şi îşi aşeză mâna peste mâna mea. Am simţit un fior la atingerea pielii sale îngheţate şi netede ca marmura.
- Fiindcă dumneata vrei să trăieşti.
- Asta sună vag ameninţător.
- E o simplă şi prietenească aducere aminte a ceea ce ştii deja. Dumneata mă vei ajuta fiindcă vrei să trăieşti şi fiindcă nu-ţi pasă de preţ sau de consecinţe. Fiindcă nu cu mult timp în urmă te ştiai în pragul morţii şi acum ai în faţă o eternitate şi şansa unei vieţi. Mă vei ajuta fiindcă eşti om. Şi fiindcă, deşi nu vrei să accepţi, ai credinţă.
Mi-am retras mâna din preajma lui şi l-am observat cum se ridică din scaun şi se îndreaptă spre capătul grădinii.
- Nu fi îngrijorat, Martin. Totul va ieşi bine. Ascultă-mă pe mine, zise Corelli pe un ton blând şi adormitor, aproape părintesc.
