După primele treizeci sau patruzeci de pagini de divagaţii şi cimilituri, te adânceai într-un puzzle precis şi extravagant de rugăciuni şi de imploraţii din ce în ce mai neliniştitor, în care moartea, la care, din când în când, în versuri de o metrică îndoielnică, se făcea referinţă ca la un înger alb cu ochi reptilieni, iar alteori ca la un copil luminos, era prezentată ca o zeitate unică şi omniprezentă, care se manifestă în natură, în dorinţă şi în fragilitatea existenţei.
Oricine ar fi fost acel enigmatic D.M., în versurile sale moartea se desfăşura ca o forţă vorace şi eternă. Un amestec complicat de referinţe la diverse mitologii despre raiuri şi iaduri se împletea aici într-un singur plan. După D.M., exista doar un început şi un sfârşit, numai un creator şi un distrugător care se prezenta sub diferite nume pentru a-i zăpăci pe oameni şi pentru a le ispiti slăbiciunea, un singur Dumnezeu al cărui chip adevărat era împărţit în două jumătăţi: una blândă şi milostivă, cealaltă, crudă şi diavolească.
Până acolo am putut deduce, întrucât dincolo de aceste începuturi autorul părea să-şi fi pierdut direcţia naraţiunii şi abia dacă mai puteai descifra referinţele sau imaginile ce populau textul ca nişte viziuni profetice. Furtuni de sânge şi de foc precipitându-se peste oraşe şi sate. Armate de cadavre în
uniformă străbătând câmpii nesfârşite şi nimicind viaţa în calea lor. Prinţi spânzuraţi cu fâşii de steaguri de porţi de fortăreţe. Mări negre unde mii şi mii de suflete chinuite pluteau suspendate pentru eternitate sub ape îngheţate şi otrăvite. Nori de cenuşă şi oceane de oase şi de carne putrezită
infestate de gândaci şi şerpi. Succesiunea de tablouri infernale şi dezgustătoare continua până la saturaţie.
Pe măsură ce dădeam paginile manuscrisului aveam senzaţia că parcurg pas cu pas harta unei minţi bolnave şi distruse. Rând cu rând, autorul acelor pagini îşi documentase, în mod involuntar, propria coborâre într-o prăpastie a nebuniei. Ultima treime a cărţii mi s-a părut o tentativă de a face cale întoarsă, un strigăt deznădăjduit din celula strâmbătăţii sale pentru a scăpa din labirintul de tuneluri pe care şi le deschisese în minte. Textul se sfârşea la jumătatea unei fraze de implorare, abrupt, fără
nici o explicaţie.
Când am ajuns acolo, îmi cădeau pleoapele. Dinspre fereastră m-a mângâiat o briză uşoară ce venea dinspre mare şi mătura negura de pe acoperişuri. Mă pregăteam să închid cartea când am băgat de seamă că ceva rămăsese prins în filtrul minţii mele, ceva legat de compoziţia mecanică a acelor pagini. M-am întors la capăt şi am început să parcurg textul din nou. Am găsit prima mostră în rândul al cincilea. Începând de acolo, acelaşi semn apărea la fiecare două sau trei rânduri. Una din litere, S-ul majuscul, apărea întotdeauna uşor aplecată spre dreapta. Am scos o pagină albă din sertar şi am introdus-o în tamburul maşinii Underwood de pe masa de lucru. Am scris o frază la întâmplare: Sună clopotele de la Santa Maria del Mar.
Am scos foaia şi am examinat-o la lumina lămpii.
Sună... Santa Maria...
Am oftat. Lux Aeterna fusese scrisă chiar la această maşină de scris şi, am presupus, probabil chiar la acel birou.
4
A doua zi dimineaţa, am coborât să iau micul dejun într-o cafenea din faţa porţilor bisericii Santa Maria del Mar. Cartierul Born era ticsit de căruţe şi de oameni care mergeau la piaţă, de negustori şi de toptangii care îşi deschideau prăvăliile. M-am aşezat la una din mesele de afară şi am comandat o cafea cu lapte. Un exemplar din ziarul La Vanguardia rămăsese orfan pe masa alăturată şi l-am adoptat eu. În timp ce ochii îmi lunecau peste titluri şi peste introduceri, am observat cum o siluetă
urca scara până la intrarea în catedrală şi se aşeza pe ultima treaptă ca să mă urmărească fără să-mi dau seama. Fata avea probabil în jur de şaisprezece sau şaptesprezece ani şi se prefăcea că îşi notează ceva într-un caiet în timp ce îmi arunca priviri pe furiş. Calm, mi-am degustat cafeaua cu lapte. Apoi i-am făcut un semn chelnerului să vină.
- O vezi pe fata aceea care stă aşezată la poarta bisericii?
Spune-i să comande ce pofteşte, că plătesc eu.
Chelnerul încuviinţă şi se porni spre ea. Văzând că cineva se apropie, fata îşi adânci capul în caiet, luând o expresie de concentrare absolută, care mi-a smuls un zâmbet. Ospătarul se opri în faţa ei şi tuşi semnificativ. Ea îşi ridică privirea din caiet şi îl privi. Ospătarul îi explică misiunea lui şi în cele din urmă arătă spre mine. Fata îmi aruncă o privire, alarmată. Am salutat-o cu mâna. Obrajii i s-au aprins ca jăraticul. S-a ridicat şi s-a apropiat de masă cu paşi scurţi şi cu privirea aţintită în jos.
- Isabella? am întrebat.
Fata îşi ridică privirea şi oftă, ruşinându-se.
- De unde aţi ştiut? mă întrebă ea.
- Intuiţie supranaturală, am răspuns eu.
Mi-a întins mâna şi i-am strâns-o fără entuziasm.
- Pot să iau loc? m-a întrebat.
S-a aşezat fără să aştepte răspunsul. O jumătate de minut, fata şi-a schimbat poziţia de vreo şase ori până ce şi-a reluat-o pe cea iniţială. O priveam cu calm şi cu un dezinteres calculat.
- Nu vă amintiţi de mine, nu-i aşa, domnule Martin?
- Ar trebui?
- Ani de zile v-am adus sus coşul cu comanda dumneavoastră de la "Can Gispert".
Imaginea fetei care, atâta vreme, îmi aducea alimentele de la băcănie mi-a revenit în amintire şi s-a topit în chipul mai adult şi uşor mai colţuros al acelei Isabella, o femeie cu forme delicate şi privirea oţelită.
- Copila cu bacşişurile, am zis eu, deşi nu prea mai avea nimic de copilă în ea.
Isabella încuviinţă.
- Mereu m-am întrebat ce făceai cu toate monedele alea.
- Cumpăram cărţi de la "Sempere şi Fiii".
- Dacă aş fi ştiut...
- Dacă vă deranjez, plec.
- Nu mă deranjezi. Vrei să mănânci ceva?
Fata tăgădui.
- Domnul Sempere îmi spune că ai talent.
Isabella ridică din umeri şi îmi returnă un zâmbet sceptic.
- Ca regulă generală, cu cât cineva are mai mult talent, cu atât mai mult se îndoieşte că-l are, am zis eu. Şi viceversa.
- Atunci, eu trebuie să fiu un miracol, replică Isabella.
