- Pot pleca?
- Desigur. Nu vreau să te reţin mai mult decât e necesar.
Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă. Acum te voi lăsa să te retragi şi să te gândeşti la tot ce am vorbit. Vei vedea cum, după ce-ţi va trece indigestia, îţi vei da seama că adevăratele răspunsuri vin la dumneata. Nu există pe drumul vieţii nici un lucru pe care să nu-l ştim încă dinainte de a-l începe.
Nu învăţăm în viaţă nimic important, ci doar ne amintim.
Se ridică şi îi făcu un semn majordomului taciturn, care aştepta la marginea grădinii.
- O maşină te va lua şi te va lăsa acasă. Ne vedem peste două săptămâni.
- Aici?
- Cum o da Domnul, zise el lingându-se pe buze ca şi cum ar fi fost o glumă savuroasă.
Majordomul se apropie şi îmi făcu semn să-l urmez.
Corelli încuviinţă şi se aşeză la loc, cu privirea pierdută din nou asupra oraşului.
9
Maşina, ca să o numesc aşa, aştepta la poarta vilei. Nu era un automobil oarecare, era o piesă de colecţionar. M-a dus cu gândul la o caleaşcă fermecată, la o catedrală rulantă, cu cromaje şi curbe făcute din ştiinţă pură, atinsă de un înger din argint plasat deasupra motorului asemenea unei statuete de la prora unei corăbii. Cu alte cuvinte, un Rolls-Royce. Majordomul mi-a deschis portiera şi m-a salutat cu o plecăciune. Am intrat în habitaclu, care părea mai degrabă o cameră de hotel decât cabina unui vehicul cu motor. Maşina a demarat imediat ce m-am aşezat pe locul meu şi a pornit-o la vale.
- Ştii adresa?
Şoferul, o figură întunecată de dincolo de un geam despărţitor, încuviinţă scurt din cap. Am traversat Barcelona în tăcerea narcotică a acelei caleşti din metal care parcă abia atingea pământul.
Pe geamuri, am văzut perindându-se străzi şi clădiri, ca nişte faleze scufundate. Trecuse de miezul nopţii când Rolls-Royce-ul negru o coti pe strada Comercio şi intră pe Paseo del Born. Maşina se opri la capătul străzii Flassaders, prea îngustă ca să poată intra. Şoferul coborî şi îmi deschise portiera cu o plecăciune. Am coborât din maşină, iar el a închis portiera şi s-a urcat la loc în vehicul fără să rostească o vorbă. L-am privit cum se îndepărtează până când s-a destrămat într-un văl de umbre. M-am întrebat ce-am făcut şi, preferând să nu găsesc răspunsul, am pornit spre casă simţind că lumea întreagă era o temniţă fără scăpare.
Când am intrat în apartament, m-am dus direct în camera de lucru. Am deschis larg ferestrele şi am lăsat briza umedă şi fierbinte să pătrundă în încăpere. Pe unele terase din cartier se puteau zări figuri tolănite pe saltele şi cearşafuri, încercând să scape de căldura sufocantă şi să adoarmă. În depărtare, cele trei mari coşuri de fum de pe bulevardul Parallel se ridicau ca nişte ruguri funerare, împrăştiind o mantie de cenuşă albă care se întindea deasupra Barcelonei ca un praf de cristal. Mai aproape, statuia Fecioarei Milostive luându-şi zborul de pe cupola bisericii mi-a amintit de îngerul de pe Rolls-Royce şi de cel pe care Corelli îl etala mereu la rever. Simţeam că, după multe luni de tăcere, oraşul îmi vorbea din nou şi îmi povestea secretele sale.
Atunci am văzut-o, încovrigată pe treapta unei uşi de pe acel tunel îngust şi mizerabil care se numea strada Moscas. Isabella. M-am întrebat de cât timp o fi stat acolo şi mi-am zis că nu era treaba mea. Mă pregăteam să închid fereastra şi să mă retrag în birou când am băgat de seamă că nu era singură. Două persoane se apropiau de ea încet, poate prea încet, dinspre capătul străzii. Am oftat, sperând că indivizii vor trece mai departe. N-au făcut-o. Unul dintre ei s-a postat de partea cealaltă, blocând ieşirea de pe străduţă. Celălalt a îngenuncheat în faţa fetei, întinzând un braţ spre ea. Fata se mişcă. Câteva clipe mai târziu, cei doi s-au aplecat asupra Isabellei şi am auzit-o ţipând.
Mi-a luat cam un minut să ajung până acolo. Când am ajuns, unul dintre cei doi bărbaţi o strângea pe Isabella de mâini, iar celălalt îi ridicase rochia. Chipul fetei era chircit într-o expresie de groază.
Al doilea individ, care îşi deschidea drum printre coapsele ei râzând în hohote, îi ţinea un cuţit la beregată. Trei firicele de sânge se prelingeau de pe tăiş. M-am uitat în jur. Două lăzi cu moloz şi un morman de pietre şi materiale de construcţie abandonate lângă zid. Am înşfăcat ceva ce s-a dovedit a fi o bară de metal, solidă şi grea, de o jumătate de metru. Primul care şi-a dat seama de prezenţa mea a fost cel care ţinea cuţitul. Am făcut un pas în faţă, învârtind ameninţător bara de metal. Privirea lui
sări de la bară la ochii mei şi am văzut cum îi pierea zâmbetul de pe buze. Celălalt s-a întors şi m-a văzut înaintând cu bara ridicată. A fost suficient să-i fac un semn din cap ca să-i dea drumul Isabellei şi să se ascundă grăbit în spatele tovarăşului său.
- Hai să plecăm, murmură el.
Celălalt nu-l băgă în seamă. Mă privea fix, cu văpăi în ochi şi cu cuţitul în mână.
- Tu de ce te bagi ca musca-n lapte, fecior de curvă? Am luat-o de o mână pe Isabella şi am ridicat-o de jos fără să-mi mut privirea de la omul care ţinea arma. Am căutat cheile în buzunar şi i le-am întins.
- Du-te acasă, i-am zis. Fă cum îţi spun.
Isabella şovăi o clipă, însă i-am putut auzi paşii îndepărtându-se pe străduţă spre Flassaders.
Individul cu cuţitul o văzu cum pleacă şi zâmbi cu sălbăticie.
- Te hăcuiesc, bulangiule.
Nu m-am îndoit de capacitatea şi de pofta lui de a-şi înfăptui ameninţarea, însă ceva din privirea lui mă făcea să cred că oponentul meu nu era complet imbecil şi că, dacă încă n-o făcuse, era fiindcă
se întreba cât o fi cântărind bara aceea din metal pe care o ţineam în mână şi, mai ales, dacă oi fi avut puterea, curajul şi timpul s-o folosesc ca să-i strivesc scăfârlia înainte să-mi poată el înfige lama cuțitului.
- Încearcă, l-am poftit.
Tipul îmi susţinu privirea mai multe secunde şi apoi râse. Băiatul care-l însoţea oftă uşurat. Omul vârî lama în mânerul cuţitului şi scuipă la picioarele mele. Se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă spre întunericul din care ieşise, cu tovarăşul său alergând în urma lui ca un câine credincios.
Am găsit-o pe Isabella încovrigată pe palierul din casa cu turn. Tremura şi ţinea cheile cu amândouă mâinile. M-a văzut intrând şi s-a ridicat dintr-o dată.
- Vrei să chem un doctor?
Făcu semn că nu.
- Eşti sigură?
- N-au apucat să-mi facă nimic, murmură ea încercând să-şi reţină lacrimile.
- Nu aşa mi s-a părut.
- Nu mi-au făcut nimic, bine? protestă ea.
Am vrut să o susţin de braţ în timp ce urcam scările, dar s-a ferit de atingerea mea.
Odată ajunşi în apartament, am condus-o la baie şi am aprins lumina.
- Ai nişte haine curate de schimb pe care să ţi le pui? Isabella îmi arătă geanta pe care o avea la ea şi încuviinţă.
- Hai, spală-te cât timp pregătesc ceva pentru cină.
- Cum poate să-ţi fie foame acum?
- Uite că-mi este.
Isabella îşi muşcă buza de jos.
- Adevărul e că şi mie îmi este...
- Atunci, am încheiat discuţia, am zis eu.
Am închis uşa de la baie şi am aşteptat să aud apa curgând. M-am întors în bucătărie şi am pus apă
la încălzit. Mai rămăsese ceva orez, nişte kaizer şi câteva verdeţuri pe care Isabella le adusese în dimineaţa precedentă. Am improvizat ceva din resturi şi am aşteptat aproape o jumătate de oră ca Isabella să iasă din baie, golind cam jumătate de sticlă de vin. Am auzit-o plângând cu furie de partea cealaltă a peretelui. Când a apărut în uşa bucătăriei, avea ochii înroşiţi şi părea mai micuţă ca niciodată.
- Nu ştiu dacă mai am poftă de mâncare, murmură ea.
