- Vreau să ştiu de-a fir a păr cum li se predă copiilor toată tărăşenia, de la arca lui Noe la minunea cu pâinile şi peştii, i-am explicat eu.
- Dar pentru ce?
- Pentru că aşa sunt eu şi am un evantai larg de curiozități.
- Vă documentaţi pentru o nouă versiune a lui Doamne, Doamne, ceresc tată?
- Nu. Pun la cale o versiune de roman a aventurilor Măicuţei Stegar. Tu fă doar cum îţi spun şi nu mă contrazice, sau te trimit înapoi la prăvălia părinţilor tăi, ca să vinzi dulceaţă de gutui cu toptanul.
- Sunteţi un despot.
- Mă bucur că începem să ne cunoaştem.
- Are vreo legătură cu cartea pe care o veţi scrie pentru editorul acela, Corelli?
- S-ar putea.
- Mie îmi cam miroase că acea carte n-are şanse să se vândă.
- Dar tu ce ştii?
- Mai multe decât credeţi dumneavoastră. Şi nu aveţi de ce să vă supăraţi, fiindcă încerc doar să
vă ajut. Sau v-aţi hotărât cumva să nu mai fiţi un scriitor profesionist şi să vă transformaţi într-un diletant cu cafeaua şi gogoaşa?
- Deocamdată am mâinile ocupate s-o fac pe dădaca.
- Eu nu m-aş apuca să iniţiez o dezbatere despre cine a cui dădacă este, fiindcă am victoria asigurată dinainte.
- Şi ce dezbatere vă vine în gând excelenţei voastre?
- Arta comercială versus prostii cu morală.
- Dragă Isabella, mica mea Vezuvia, în arta comercială, iar orice artă care îşi merită numele e
comercială mai devreme sau mai târziu, prostia se află mai mereu în privirea observatorului.
- Mă faceţi proastă?
- Ţi-am dat un ordin. Fă ce-ţi spun. Şi cu asta basta. Să nu mai aud o vorbă!
Am arătat spre uşă, iar Isabella şi-a dat ochii peste cap, şuşotind vreo sudalmă pe care n-am apucat s-o aud, în timp ce se îndepărta pe culoar.
În timp ce Isabella cutreiera prin şcoli şi librării căutând manuale şi catehisme felurite pe care să
le conspecteze, eu mă duceam la biblioteca din strada Carmen ca să-mi aprofundez educaţia teologică, ispravă în care mă avântam cu doze extravagante de cafea şi stoicism. Primele şapte zile ale acestei ciudate geneze nu mi-au scos la lumină decât îndoieli. Una din puţinele certitudini pe care le-am găsit a fost că marea majoritate a autorilor care s-au simţit chemaţi să scrie despre cele divine, despre cele omeneşti şi despre cele sfinte trebuie să fi fost nişte savanţi docţi şi cucernici cum nu se mai poate, însă ca scriitori nu făceau nici cât o ceapă degerată. Cititorul răbdător care trebuia să
patineze peste paginile lor se făcea luntre şi punte ca să nu alunece într-o stare de comă indusă de plictiseală la fiecare punct şi de la capăt.
După ce am supravieţuit primelor o mie de pagini pe această temă, începeam să am impresia că
sutele de credinţe religioase catalogate de-a lungul istoriei literei tipărite se dovedeau a semăna extraordinar de bine unele cu altele. Am pus această primă impresie pe seama ignoranţei mele sau a lipsei unei documentaţii adecvate, însă nu-mi puteam alunga senzaţia că parcursesem subiectul câtorva duzini de romane poliţiste în care asasinul se dovedea a fi unul sau altul, însă mecanismul intrigii era, în esenţă, mereu acelaşi. Mituri şi legende, fie despre zeităţi, fie despre formarea şi istoria unor popoare şi seminţii, au început să îmi apară ca nişte imagini de puzzle diferenţiate vag şi construite întotdeauna cu aceleaşi piese, însă altfel aranjate.
După două zile mă împrietenisem deja cu Eulalia, bibliotecara-şefă, care îmi selecta texte şi tomuri din oceanul de hârtie de care se ocupa şi din când în când mă vizita la masa mea din colţ ca să
mă întrebe dacă mai am nevoie de ceva. Trebuie să fi fost de o vârstă cu mine, iar isteţimea îi dădea pe dinafară, îndeobşte sub forma unor săgeţi ascuţite şi uşor veninoase.
- Mult mai citeşti despre cele sfinte, domnul meu! Te-ai hotărât să te faci băiat de strană acum, în pragul maturităţii?
- Nu fac decât să mă documentez.
- Ah, aşa spun toţi.
Glumele şi isteţimea bibliotecarei ofereau un balsam nepreţuit, cu care le puteam supravieţui acelor texte tari ca piatra şi îmi puteam continua pelerinajul documentar. Când Eulalia avea un moment liber, venea la masa mea şi mă ajuta să pun în ordine toată acea galimaţie. Erau pagini în care abundau povestiri despre părinţi şi copii, despre mame caste şi sfinte, despre trădări şi convertiri, despre profeţii şi profeţi martiri, despre trimişi din cer sau din slavă, despre bebeluşi născuţi ca să salveze universul, despre fiinţe malefice cu o înfăţişare înfiorătoare şi cu o morfologie îndeobşte animală, despre făpturi eterice cu trăsături rasiale acceptabile care funcţionau ca agenţi ai binelui şi despre eroi supuşi unor încercări straşnice ale destinului. Se desprindea mereu noţiunea existenţei pământeşti ca o staţie de tranzit care îndemna la docilitate şi la acceptarea sorţii şi a normelor de grup, fiindcă recompensa era întotdeauna într-o lume de dincolo ce promitea paradisuri debordând de tot ceea ce constituise o lipsă în viaţa trupească.
Joi, la amiază, Eulalia a venit la masa mea în timpul unei pauze şi m-a întrebat dacă, în afară de faptul că citeam hagiografii, mai şi mâncam din când în când. Am invitat-o să luăm prânzul la "Casa Leopoldo", care tocmai deschisese nu departe. În timp ce degustam o delicioasă coadă de taur înăbuşită, mi-a povestit că lucra de doi ani pe postul său şi că de patru ani muncea la un roman căruia nu-i mai dădea de capăt şi care avea ca principală scenă de desfăşurare biblioteca din strada Carmen, iar ca subiect, o serie de crime misterioase care se petreceau acolo.
- Mi-ar plăcea să scriu ceva asemănător cu romanele lui Ignatius B. Samson, de acum un număr de ani, zise ea. Îţi sună cunoscut?
- Vag, am răspuns.
Eulalia nu izbutea să găsească o formulă pentru romanul ei şi i-am sugerat să-i dea, pe ansamblu, un ton uşor sinistru şi să-şi centreze istoria în jurul unei cărţi secrete, aflată în posesia unui spirit chinuit, şi să introducă intrigi secundare cu un pronunţat conţinut supranatural.
- Asta ar face Ignatius B. Samson în locul dumitale, i-am sugerat eu.
- Dar dumneata ce tot faci de citeşti atâta despre îngeri şi demoni? Să nu-mi spui că eşti un fost seminarist pocăit.
- Încerc să descopăr ce au în comun originile diferitelor religii şi mituri, i-am explicat eu.
- Şi până acum ce-ai aflat?
- Mai nimic. Nu vreau să te plictisesc cu "Doamne miluieşte".
- Nu mă plictiseşti. Spune.
Am ridicat din umeri.
- Păi, ce mi s-a părut mai interesant până acum este că majoritatea tuturor acestor credinţe pornesc de la un fapt sau de la un personaj a cărui existenţă istorică se poate dovedi mai mult sau mai puţin, însă evoluează repede ca mişcări sociale subordonate şi guvernate de circumstanţele politice, economice şi sociale ale grupului care le acceptă. Încă n-ai adormit?
Eulalia făcu semn că nu.
- O bună parte din mitologia care se dezvoltă în jurul fiecăreia dintre aceste doctrine, de la liturghie şi până la norme şi tabuuri, provine din birocraţia generată pe măsură ce ele evoluează, şi nu din presupusul fapt supranatural de la care au pornit. Mare parte din anecdotele simple şi cuminţi, un amestec de bun-simţ şi folclor, precum şi toată încărcătura beligerantă pe care ajung să o dezvolte provin din interpretarea ulterioară a acestor principii, atunci când ele nu tind să-şi piardă
valabilitatea, în mâna celor care le aplică. Aspectul administrativ şi ierarhic pare să fie un aspect-cheie în evoluţia lor. Adevărul le este revelat, în principiu, tuturor oamenilor, însă repede apar indivizi care îşi atribuie autoritatea şi datoria de a interpreta, de a administra şi, după caz, de a altera acest adevăr în numele binelui comun, iar în acest scop stabilesc o organizaţie puternică şi potenţial represivă. Acest fenomen, despre care biologia ne învaţă că îi este propriu oricărui grup social din lumea animală, nu întârzie să transforme doctrina într-un element de control şi de luptă politică.
Dezbinările, războaiele şi sciziunile devin inevitabile. Mai devreme sau mai târziu, cuvântul se face trup, iar trupul sângerează.
Mi s-a părut că vorbele mele începeau să sune ca ale lui Corelli, şi am oftat. Eulalia zâmbea slab şi mă privea cu o anumită rezervă.
