- Fiecare este ceea ce este.
- Asta se poate lecui. Ce-ai zice dacă ne-am porni, dumneata şi cu mine, pe chefuit cu femei?
Sempere mă privi cu milă.
- Martin, cred că e mai bine să te duci acasă şi să te odihneşti. Şi mâine e o zi.
- N-o să-i spui tatălui dumitale că am tras o beţie, nu-i aşa?
În drum spre casă, m-am oprit în nu mai puţin de şapte baruri ca să le degust stocurile de tărie până
când, sub un pretext sau altul, eram dat afară şi străbăteam încă o sută sau două sute de metri în căutarea unui nou port în care să fac escală. Nu fusesem niciodată un băutor de cursă lungă, iar spre sfârșitul după-amiezii eram deja atât de beat încât nu-mi mai aminteam nici unde locuiesc. Îmi aduc aminte cum doi ospătari de la cârciuma ,,Ambos Mundos" din Plaza Real m-au ridicat fiecare de câte un braţ şi m-au depus pe o bancă din faţa fântânii, unde am căzut într-o toropeală grea şi întunecată.
Am visat că mergeam la înmormântarea lui don Pedro.
Un cer sângeriu strângea ca într-un cleşte labirintul de cruci şi de îngeri care înconjurau mausoleul familiei Vidal din cimitirul de la Montjuic. Un cortegiu tăcut de văluri cernite înconjura amfiteatrul de marmură înnegrită care alcătuia porticul mausoleului. Fiecare figură purta o lungă lumânare albă.
Lumina a o sută de flăcări sculpta conturul unui înger mare din marmură copleşit de tristeţea pierderii, pe un piedestal sub care se întindea mormântul deschis al mentorului meu şi, înăuntru, o raclă de cleştar. Trupul lui Vidal, înveşmântat în alb, zăcea întins sub cristal, cu ochii deschişi.
Lacrimi negre îi coborau pe obraji. Din cortegiu înainta silueta văduvei sale, Cristina, care cădea în genunchi în faţa sicriului, scăldată în plâns. Unul câte unul, membrii cortegiului se perindau prin faţa defunctului şi depuneau trandafiri negri pe coşciugul de cristal, până când acesta era acoperit şi nu i se mai putea vedea decât faţa. Doi gropari fără chip coborau sicriul în groapă, al cărei fund era inundat cu un lichid dens şi întunecat. Sarcofagul rămânea să plutească pe giulgiul de sânge, care încetul cu încetul se strecura prin crăpăturile încuietorii de cristal. Puţin câte puţin, coşciugul se inunda şi sângele acoperea cadavrul lui Vidal. Înainte ca faţa să i se scufunde complet, mentorul meu îşi mişca ochii şi mă privea. Un stol de păsări negre îşi lua zborul şi eu o luam la goană, rătăcindu-mă pe potecile din nesfârşitul oraş al morţilor. Doar un plânset din depărtare reuşea să mă
călăuzească spre ieşire şi îmi îngăduia să mă feresc de plânsul şi de rugăminţile figurilor întunecate, din umbră, care îmi ieşeau în cale şi mă implorau să le iau cu mine, să le salvez din eterna lor beznă.
M-au trezit doi gardieni, care mă loveau încetişor peste picior cu bastonul de cauciuc. Se înnoptase şi mi-au trebuit câteva secunde să mă lămuresc dacă era vorba de ordinea publică sau de nişte agenţi ai doamnei cu coasa în misiune specială.
- Uite ce-i, domnule, ia treci dumneata acasă ca să-ţi faci somnul după chefuială, ne-am înţeles?
- La ordinele dumneavoastră, domnule colonel.
- Mişcă sau te bag la zdup, să vedem dacă o să-ţi mai ardă de glume.
N-a fost nevoie să-mi repete încă o dată. M-am ridicat în picioare cum am putut şi am pornit spre casă înainte ca paşii să mă călăuzească din nou printr-o altă cârciumă împuţită. Traseul, care în condiţii normale mi-ar fi luat zece sau cincisprezece minute, s-a prelungit aproape de trei ori. În cele din urmă, printr-un viraj miraculos, am ajuns în poarta casei mele, iar acolo, ca şi cum la mijloc ar fi fost un blestem, am dat iar peste Isabella, care şedea de astă dată în vestibulul clădirii, aşteptându-mă.
- Sunteţi beat, zise Isabella.
- Trebuie că sunt, fiindcă în plin delirium tremens mi s-a părut că te găsesc la miezul nopţii dormind în poarta casei mele.
- N-aveam unde mă duce în altă parte. M-am certat cu tata şi m-a alungat de acasă.
Am închis ochii şi am oftat. Creierul meu toropit de băutură şi de amărăciune era incapabil să dea o formă torentului de refuzuri şi blesteme care mi se înghesuiau pe buze.
- Aici nu poţi rămâne, Isabella.
- Vă rog, numai în noaptea asta. Mâine o să-mi caut o pensiune. Vă implor, domnule Martin.
- Nu te uita la mine cu ochii ăia de miel dus la tăiere, am ameninţat eu.
- Oricum, dacă sunt în stradă, e din vina dumneavoastră, adăugă ea.
- Din vina mea... Asta chiar că-i bună. Talent la scris nu ştiu dacă ai, dar imaginaţie înfierbântată ai berechet. Din ce motiv nenorocit, dacă se poate şti, e vina mea că tatăl tău te-a scos în stradă?
- Când sunteţi beat vorbiţi ciudat.
- Nu sunt beat. N-am fost beat în viaţa mea. Răspunde-mi la întrebare.
- I-am zis tatei că dumneavoastră m-aţi angajat ca ajutătoare şi că de acum încolo o să mă dedic literaturii şi nu mai pot lucra la prăvălie.
- Ce?
- Putem intra? Mi-e frig şi fundul mi-a înţepenit de la dormitul pe trepte.
Am simţit cum capul mi se învârte şi cum greaţa îmi dădea târcoale. Mi-am ridicat privirea spre penumbra uşoară care se strecura prin luminatorul din înaltul scărilor.
- Aceasta e pedeapsa pe care cerul mi-o trimite ca să mă căiesc pentru viaţa mea desfrânată?
Isabella îmi urmă direcţia privirii, intrigată.
- Cu cine vorbiţi?
- Nu vorbesc cu nimeni, monologhez. Prerogativa beţivanului. Dar mâine la prima oră voi dialoga cu taică-tău şi voi pune capăt acestei absurdităţi.
- Nu ştiu dacă e o idee bună. A jurat că dacă vă vede vă omoară. Are o puşcă cu două ţevi ascunsă
îndărătul tejghelei. Aşa e dânsul. O dată a omorât un măgar cu ea. Era într-o vară, undeva lângă
Argentona ...
- Taci. Nici o vorbă în plus. Linişte.
