dreptate avea.
- Atunci, pot să fiu ajutoarea dumitale?
- O să mă gândesc.
Isabella încuviinţă, satisfăcută.
Se așezase la un colţ al mesei pe care zăcea albumul de fotografii lăsat de Cristina. Îl deschise la întâmplare la ultima pagină şi zăbovi cu privirea asupra unui portret al noii soţii a lui Vidal, făcut la porţile de la Vila Helius, cu doi sau trei ani în urmă. Am înghiţit în sec. Isabella închise albumul şi îşi perindă privirea prin galerie, până când şi-o opri din nou asupra mea. Eu o priveam cu nerăbdare.
Îmi zâmbi tulburată, ca şi când aş fi surprins-o iscodind pe unde n-avea voie.
- Ai o logodnică foarte frumoasă, zise ea.
Privirea pe care i-am aruncat-o i-a alungat zâmbetul cât ai clipi.
- Nu-i logodnica mea.
- Ah.
A urmat o tăcere lungă.
- Presupun că a cincea regulă e să nu mă bag unde nu-mi fierbe oala, nu-i aşa?
Nu i-am răspuns. Isabella încuviinţă ca pentru sine şi se ridică în picioare.
- Atunci, mai bine te las în pace şi nu te mai deranjez pe ziua de azi. Dacă eşti de acord, revin mâine şi începem.
Îşi adună foile şi îmi zâmbi timid. I-am răspuns aprobând din cap.
Isabella se retrase discret şi dispăru pe coridor. Am auzit paşii ei îndepărtându-se şi apoi zgomotul porţii când s-a închis. În absenţa ei, am observat pentru prima oară tăcerea vrăjită ce domnea în casa aceea.
6
Poate că a fost din pricina excesului de cafeină care îmi străbătea venele, ori era doar conştiința mea care încerca să iasă înapoi la lumină după o pană de curent, dar fapt este că mi-am petrecut restul dimineţii întorcând pe toate feţele o idee oricum, numai reconfortantă nu. Îmi venea greu să
cred că între incendiul în urma căruia îşi pierduseră viaţa Barrido şi Escobillas, pe de o parte, oferta lui Corelli, de la care nu mai avusesem nici o veste, pe de altă parte - ceea ce mă făcea să intru la bănuieli -, şi acel straniu manuscris salvat din Cimitirul Cărţilor Uitate, despre care suspectam că
fusese scris între acei patru pereţi, nu exista nici o legătură.
Perspectiva de a mă întoarce acasă la Andreas Corelli fără să fiu invitat, ca să-l întreb despre coincidenţa faptului că discuţia noastră şi incendiul s-au produs practic concomitent, mi se părea prea puţin atrăgătoare. Instinctul îmi spunea că, atunci când editorul se va decide că vrea să mă
revadă, o va face motu proprio şi că dacă acea întâlnire nu-mi inspira ceva, acest ceva era graba.
Investigaţia în privinţa incendiului era deja în mâinile inspectorului Victor Grandes şi a celor doi buldogi ai săi, Marcos şi Castelo, pe a căror listă de persoane favorite mă consideram inclus cu menţiune de onoare. Cu cât mai departe mă ţineam de ei, cu atât mai bine. Asta îmi lăsa ca singură
alternativă viabilă manuscrisul şi legătura dintre el şi casa cu turn. După ani întregi în care îmi spusesem mie însumi că nu întâmplător ajunsesem să locuiesc acolo, această idee începea să capete un alt înţeles.
Am hotărât să încep din locul unde închisesem o bună parte din obiectele şi bunurile pe care foştii locatari din casa cu turn le lăsaseră în urma lor. Am recuperat cheia ultimei camere de pe coridor din sertarul de la bucătărie, unde rămăsese ani de zile. Nu mai intrasem acolo de când lucrătorii de la compania de electricitate instalaseră cablurile prin casă. Când am vârât cheia în broască, am simţit un curent de aer rece care ieşea din orificiul închizătorii peste degetele mele şi am constatat că
Isabella avea dreptate, camera aceea emana un miros straniu, care te ducea cu gândul la flori moarte şi pământ răscolit.
Am deschis uşa şi mi-am dus mâna la faţă. Duhoarea era intensă. Am pipăit peretele căutând întrerupătorul, dar becul gol care atârna de tavan n-a reacționat. Lumina ce pătrundea dinspre coridor lăsa să se întrevadă conturul mormanului de cutii, cărţi şi cufere pe care le închisesem acolo. Am contemplat totul cu lehamite. Peretele din fund era acoperit în întregime cu un dulap mare din stejar.
Am îngenuncheat în faţa unei cutii cu fotografii vechi, ochelari, ceasuri şi mici obiecte personale. Am început să scotocesc fără să ştiu prea bine ce căutam. În scurt timp am abandonat încercarea şi am oftat. Ca să pot spera să aflu ceva, aveam nevoie de un plan. Mă pregăteam să părăsesc odaia când am auzit uşa dulapului deschizându-se puţin câte puţin în spatele meu. Un suflu de aer îngheţat şi umed mi-a măturat ceafa. Uşa dulapului era întredeschisă, iar înăuntru se puteau întrezări rochiile şi costumele vechi care atârnau de umeraşe, mâncate de vreme, unduind ca nişte alge sub apă. Curentul de aer rece care aducea acea duhoare de acolo provenea. M-am ridicat şi m-am apropiat încetişor de dulap.
Am deschis larg uşile şi am despărţit cu mâinile veşmintele care atârnau de umeraşe. Lemnul din fund era putred şi începuse să se desprindă. De cealaltă parte se putea ghici un zid din ghips în care fusese practicat un orificiu larg de doi centimetri. M-am aplecat, încercând să privesc de partea
cealaltă, dar întunericul era aproape total. Lumina slabă dinspre coridor se strecura prin orificiu proiectând un fir vaporos de partea cealaltă. Abia dacă se zărea ceva mai mult decât o atmosferă
încărcată. Mi-am apropiat ochiul încercând să-mi fac o imagine despre ceea ce exista dincolo de zid, însă în momentul acela un păianjen negru apăru în gura orificiului. M-am retras dintr-odată, iar păianjenul s-a zorit să se caţere prin interiorul dulapului şi s-a făcut nevăzut în umbră. Am închis uşa dulapului şi am ieşit din odaie. Am aruncat cheia şi am închis-o în primul sertar al comodei de pe coridor. Duhoarea ce rămăsese închisă în acea cameră se răspândise pe culoar ca o otravă. Am blestemat ceasul în care îmi venise în minte să deschid uşa aceea şi am ieşit în stradă cu gândul să
uit, fie şi numai pentru câteva ore, de bezna care zvâcnea în inima acelei case.
O idee proastă nu vine niciodată singură. Pentru a sărbători că descoperisem un fel de cameră
obscură ascunsă la mine acasă, m-am dus până la librăria "Sempere şi Fiii" cu gândul de a-l invita pe librar să luăm prânzul la "Maison Doree". Sempere-tatăl tocmai citea o ediţie superbă din Manuscrisul găsit la Saragosa de Potocki şi nici n-a vrut să audă de aşa ceva.
- Dacă vreau să văd snobi şi nătărăi umflându-se în pene şi gratulându-se reciproc n-am nevoie să
plătesc, Martin.
- Nu fiţi cârcotaş. Sunteţi invitatul meu.
Sempere refuză. Fiul său, care asistase la conversaţie din spatele prăvăliei, mă privea, şovăind.
- Dar dacă îl iau pe fiul dumitale, ce se întâmplă? N-o să mai vorbeşti cu mine?
- Voi ştiţi cum vă pierdeţi vremea şi banii. Eu rămân să citesc, fiindcă viaţa e scurtă.
