Sempere-fiul era un model de timiditate şi discreţie. Deşi ne cunoşteam de când eram copii, nu-mi amintesc să fi avut cu el mai mult de patru sau cinci conversaţii între patru ochi, mai lungi de cinci minute. Nu-i ştiam nici un viciu sau mic păcat. Ştiam din surse sigure că, printre fetele din cartier, era considerat nici mai mult, nici mai puţin decât bărbatul fatal şi burlacul de aur. Nu puţine îşi făceau drum pe la librărie sub orice pretext şi se opreau în faţa tejghelei oftând, însă fiul lui Sempere, în caz că îşi dădea seama, nu făcea niciodată un pas ca să încaseze acele cecuri de devotament şi buze întredeschise. Oricare altul ar fi făcut o carieră de crai extraordinară doar cu o zecime din înzestrările lui. Oricare în afară de Sempere-fiul, căruia uneori nu ştiai dacă nu cumva merita să-i atribui titlul de sfânt.
- Dacă o ţine tot aşa, ăsta o să rămână fecior, se plângea uneori Sempere.
- Aţi încercat să-i puneţi niscaiva ardei iute în supă ca să-i stimulaţi irigarea în punctele-cheie?
întrebam eu.
- Dumneata râzi, puşlama ce-mi eşti, dar uite că eu mă apropii de şaptezeci de ani şi n-am nici măcar un nepot.
Am fost întâmpinaţi de acelaşi maitre care îşi amintea de ultima mea vizită, însă fără zâmbetul servil şi fără gestul de bun-venit. Când i-am zis că n-am făcut rezervare a încuviinţat cu o grimasă de dispreţ şi a pocnit din degete chemând un chelner care ne-a condus fără ceremonie la ceea ce am bănuit că era cea mai proastă masă din sală, lângă uşa de la bucătărie, îngropată într-un ungher întunecat şi zgomotos. În următoarele douăzeci şi cinci de minute nimeni n-a venit la masă, nici ca să
ne ofere meniul, nici ca să ne aducă un pahar cu apă. Personalul ne ocolea trântind uşa şi ignorându-ne cu desăvârşire prezenţa şi gesturile prin care voiam să atragem atenţia.
- Carevasăzică n-ar trebui să plecăm? întrebă în cele din urmă Sempere-fiul. Eu, cu un sandviş luat
de oriunde, mă descurc...
Nu terminase de rostit aceste cuvinte când i-am văzut apărând. Vidal şi soţia înaintau spre masa lor însoţiţi de maitre şi de doi ospătari care nu mai pridideau cu gesturi de slugărnicie. S-au aşezat şi în două minute a început procesiunea sărutatului mâinii, în care, unul după altul, comesenii din sală
veneau să-l felicite pe Vidal. El îi primea cu graţie divină şi îi expedia în scurt timp. Sempere-fiul, care îşi dăduse seama de situaţie, mă observa.
- Martin, te simţi bine? De ce nu plecăm?
Am încuviinţat din cap. Ne-am ridicat şi ne-am îndreptat spre ieşire, ocolind prin partea opusă faţă
de masa lui Vidal. Înainte să părăsim sala am trecut prin faţa acelui maitre, care nici nu s-a deranjat să se uite la noi şi, în timp ce ne îndreptam spre ieşire, am putut vedea în oglinda de deasupra uşii cum Vidal se apleca şi o săruta pe Cristina pe buze. Când am ieşit în stradă, Sempere-fiul m-a privit, necăjit.
- Îmi pare rău, Martin.
- Nu-ţi face griji. O alegere proastă. Asta-i tot. Dacă n-ai nimic împotrivă, despre asta, tatălui dumitale...
-... nici o vorbă, mă asigură el.
- Mulţumesc.
- N-ai pentru ce. Ce-ai zice dacă te-aş pofti eu la ceva mai din popor? E o cantină pe strada Carmen care te dă pe spate.
Îmi pierise pofta de mâncare, dar am acceptat cu plăcere.
- Hai.
Locul se afla în apropiere de bibliotecă şi se serveau mâncăruri de casă la preţ redus, pentru oamenii din cartier. Abia dacă am gustat mâncarea, ce mirosea infinit mai bine decât orice adulmecasem la "Maison Doree" în toţi anii de când se deschisese, însă, la momentul desertului, golisem deja de unul singur o sticlă şi jumătate de vin negru, iar capul meu începuse să graviteze.
- Sempere, spune-mi un lucru. Dumneata ce ai împotriva îmbunătăţirii seminţiei omeneşti? Cum altfel se explică faptul că un cetăţean tânăr şi sănătos, binecuvântat de Cel de Sus cu o înfăţişare ca a dumitale nu a profitat de cele mai atrăgătoare creaturi din vitrina cu personaje?
Fiul librarului râse.
- Ce te face să crezi că n-am făcut-o?
Mi-am atins nasul cu degetul arătător, făcându-i cu ochiul.
Sempere-fiul încuviinţă.
- Cu riscul că mă vei lua de habotnic, îmi place să cred că încă mai aştept.
- Ce aştepţi? Să nu-ţi mai pornească instrumentul?
- Dumneata vorbeşti ca tata.
- Bărbaţii înţelepţi împărtăşesc gândul şi vorba.
- Eu aş zice că ar mai fi ceva în plus, nu? întrebă el.
- Ceva în plus?
Sempere făcu semn că da.
- Ce ştiu eu? am zis..
- Eu cred, că ştii.
- Păi, vezi cât de mult îmi foloseşte.
Mă pregăteam să-mi mai torn un pahar când Sempere mă opri.
- Prudenţă, şopti el.
- Vezi că eşti habotnic?
