lume. Isabella curăţase geamurile şi duşumeaua şi aranjase mobila şi fotoliile. O lumină curată şi puternică se strecura prin geamuri, iar mirosul de praf dispăruse. Micul dejun mă aştepta pe masa din faţa canapelei, pe care fata aşternuse o faţă de masă curată. Rafturile ticsite cu cărţi păreau reordonate, iar vitrinele îşi recăpătaseră transparenţa. Isabella îmi turna o a doua ceaşcă de cafea.
- Ştiu ce faci, dar n-are să ţină, i-am zis.
- Să torn o ceaşcă de cafea?
Isabella ordonase cărţile împrăştiate în teancuri pe mese şi prin unghere. Golise suporturile pentru reviste care rămăseseră înecate de mai bine de un deceniu. În numai şapte ore, măturase cât ai clipi ani de semiîntuneric şi de beznă cu zelul şi cu prezenţa ei, şi încă mai avea timp şi poftă să
zâmbească.
- Îmi plăcea mai mult cum era înainte, am zis eu.
- Sigur. Dumneavoastră şi celor o sută de mii de gândaci pe care îi ţineaţi cu chirie şi cărora le-am făcut vânt cu amoniac.
- Aşadar de acolo se simte putoarea aia?
- Putoarea e mirosul de curăţenie, protestă Isabella. Aţi putea fi un pic recunoscător.
- Sunt.
- Nu se observă. Mâine o să urc în birou şi...
- Nici să nu-ţi treacă prin minte...
Isabella ridică din umeri, dar privirea ei rămăsese hotărâtă şi am ştiut că, în douăzeci şi patru de ore, camera de lucru din turn va suferi o transformare iremediabilă.
- Apropo, azi-dimineaţă am găsit un plic în vestibul.
Probabil l-a strecurat cineva pe sub uşă azi-noapte.
Am privit-o pe deasupra ceştii.
- Poarta de jos e închisă cu cheia, am zis.
- Aşa mă gândeam şi eu. Adevărul e că mi s-a părut tare ciudat şi, deşi avea numele dumneavoastră...
-... l-ai deschis.
- Mă tem că da. Fără să vreau.
- Isabella, să deschizi corespondenta altuia nu-i un semn de bună-cuviinţă. În unele locuri chiar e un delict ce se pedepseşte cu închisoarea.
- Asta îi zic şi eu maică-mii, care mereu îmi deschide scrisorile. Şi e tot în libertate.
- Unde-i scrisoarea?
Isabella scoase un plic din buzunarul şorţului pe care îl purta şi mi-l întinse evitându-mi privirea.
Avea marginile zimţate şi era dintr-o hârtie groasă şi poroasă, de culoarea fildeşului, cu pecetea cu
îngerul pe ceară roşie - ruptă - şi cu numele meu scris cu caractere stacojii, cu cerneală parfumată. L-am deschis şi am scos o foaie îndoită.
Dragă David,
Sper că eşti bine, sănătos şi că ai încasat fără probleme fondurile acordate. Eşti de acord să nevedem în noaptea asta acasă la mine ca să începem să discutăm detaliile proiectului nostru? Se vaservi o cină uşoară în jurul orei zece. Te aştept.
Al dumitale prieten,
ANDREAS CORELLI
Am împăturit foaia şi am vârât-o la loc în plic. Isabella mă observa intrigată.
- Veşti bune?
- Nimic care să te privească.
- Cine-i domnul ăsta, Corelli? Are un scris frumos, nu ca al dumneavoastră.
Am privit-o cu severitate.
- Dacă o să fiu ajutorul dumneavoastră, eu zic că va trebui să ştiu cu cine aveţi de-a face. În caz că
trebuie să-i trimit la plimbare, vreau să spun.
Am pufnit.
- E un editor.
- Probabil că e unul bun, fiindcă uite ce hârtie de scrisori şi ce plicuri întrebuinţează. Ce carte scrieţi pentru el?