- Nimic care să te intereseze.
- Cum să vă ajut dacă nu-mi spuneţi la ce lucraţi? Nu, mai bine nu-mi mai răspundeţi. Am tăcut.
Timp de zece secunde miraculoase, Isabella nu mai scoase un sunet.
- Cum e domnul ăsta, Corelli? Am privit-o cu răceală.
- Deosebit.
- Dumnezeu îi creşte şi… nu mai zic nimic.
Uitându-mă la fata aceea cu o inimă nobilă, m-am simţit, dacă e cu putinţă, şi mai mizerabil şi am înţeles că, fie şi cu riscul de a o răni, cu cât o îndepărtam mai repede de mine, cu atât mai bine va fi pentru amândoi.
- De ce mă priviţi aşa?
- În noaptea asta o să ies, Isabella.
- Să vă las cina pregătită? O să vă întoarceţi foarte târziu?
- O să iau cina în oraş şi nu ştiu când o să mă întorc, dar la orice oră va fi, când mă voi întoarce vreau ca tu să fii plecată. Vreau să-ţi strângi lucrurile şi să te duci. Unde, mi-e indiferent. Ai înțeles?
Se schimbă la faţă, iar ochii i se umeziră. Îşi muşcă buzele şi îmi zâmbi cu obrajii brăzdaţi de lacrimi.
- Sunt în plus. Am înţeles.
- Şi să nu mai faci curăţenie.
M-am ridicat şi am lăsat-o singură în galerie. M-am ascuns în camera de lucru din turn. Am deschis ferestrele. Plânsul Isabellei răzbătea din galerie. Am contemplat oraşul tolănit sub soarele
amiezii şi mi-am îndreptat privirea către celălalt capăt, unde aproape am crezut că pot vedea ţiglele strălucitoare care acopereau Vila Helius şi mi-am imaginat-o pe Cristina, doamna Vidal, sus, la ferestrele turnului, privind spre cartierul Ribera. Ceva întunecat şi tulbure îmi acoperi inima. Am uitat de plânsul Isabellei şi nu mi-am mai dorit decât să mă întâlnesc cu Corelli ca să stăm de vorbă
despre cartea lui blestemată.
Am rămas în camera de lucru din turn până când amurgul s-a împrăştiat peste oraş ca sângele în apă. Era cald, mai cald decât fusese toată vara, iar acoperişurile din Ribera parcă vibrau când te uitai la ele, ca nişte miraje din abur. Am coborât în apartament şi mi-am schimbat hainele. În casă era linişte, jaluzelele din galerie erau întredeschise, iar vitrinele erau scăldate într-o lumină de chihlimbar care se răspândea pe culoarul central.
- Isabella! am strigat.
Nici un răspuns. M-am dus până în galerie şi am constatat că fata plecase. Totuşi, înainte s-o facă, se distrase ordonând şi curăţând colecţia de opere complete ale lui Ignatius B. Samson, care, peste ani, acumulaseră praf şi uitare într-o vitrină ce strălucea acum imaculată. Fata luase una din cărţi şi o lăsase deschisă la jumătate pe un pupitru cu picior. Am citit un rând la întâmplare şi am avut impresia că mă deplasez într-un timp când totul părea pe cât de simplu, pe atât de inevitabil:
"«Poezia se scrie cu lacrimi, romanul cu sânge şi istoria cu apă de ploaie», zise cardinalul în timpce ungea cu otravă lama cuţitului în lumina candelabrului".
Candoarea studiată a acestor rânduri mi-a smuls un zâmbet şi mi-a înapoiat o bănuială ce nu încetase niciodată să-mi dea târcoale: poate că ar fi fost mai bine pentru toată lumea, mai ales pentru mine, ca Ignatius B. Samson să nu se fi sinucis niciodată şi ca David Martin să-i fi luat locul.
8
Se înnopta când am ieşit în stradă. Căldura şi umezeala îi îndemnaseră pe numeroşi locatari din cartier să-şi scoată scaunele în stradă, în căutarea unei brize care nu mai venea. M-am strecurat printre cercurile improvizate de persoane din faţa portalurilor şi de la colţurile de stradă şi m-am îndreptat spre Estacion de Francia, unde puteai găsi întotdeauna două sau trei taxiuri în aşteptare de pasageri. Am urcat în primul de la rând. Ne-a luat vreo douăzeci de minute să traversăm oraşul şi să
urcăm coasta muntelui pe care se găsea pădurea fantomatică a arhitectului Gaudi. Luminile casei lui Corelli se puteau vedea din depărtare.
- Nu ştiam că locuieşte cineva aici, zise şoferul. Imediat ce i-am plătit drumul, incluzând şi bacşişul, n-a pierdut nici o secundă şi a plecat în grabă mare. Am aşteptat câteva clipe înainte să sun, savurând tăcerea stranie care domnea în locul acela. Abia dacă mişca o frunză în pădurea care acoperea dealul din spatele meu. Un cer presărat cu stele şi nori parcă trasaţi cu penelul se întindea în toate părţile. Puteam auzi sunetul propriei mele respiraţii, al hainelor mele frecându-se în mers, al paşilor mei apropiindu-se de poartă. Am tras de sonerie şi am aşteptat.
Poarta s-a deschis câteva momente mai târziu. Un om cu privirea şi cu umerii căzuţi clătină din cap afirmativ dinaintea prezenţei mele şi îmi făcu semn să intru. Dichiseala lui sugera că era vorba de un soi de majordom sau servitor. N-a slobozit nici un sunet. L-am urmat de-a lungul coridorului pe care mi-l aminteam străjuit de portrete şi mi-a cedat trecerea spre marele salon din capăt, de unde se putea contempla întregul oraş din depărtare. Cu o plecăciune uşoară, m-a lăsat acolo singur şi s-a retras cu aceeaşi încetineală cu care mă însoţise. M-am dus până la ferestre şi m-am uitat printre perdeluţe, omorându-mi vremea în aşteptarea lui Corelli. Trecuseră vreo două minute când am băgat de seamă
că un individ mă observa dintr-un colţ al sălii. Era aşezat, complet nemişcat, într-un fotoliu între semiîntuneric şi lumina unui opaiţ care abia îi dezvăluia picioarele şi mâinile rezemate pe braţele fotoliului. L-am recunoscut după strălucirea ochilor care nu clipeau niciodată şi după reflexul opaiţului din broşa în formă de înger pe care o purta mereu la rever. Imediat ce mi-am oprit privirea asupra lui, s-a ridicat şi s-a apropiat cu paşi repezi, prea repezi, şi pe buze cu un zâmbet lupesc care mi-a îngheţat sângele în vine.
- Bună seara, Martin.
Am clătinat afirmativ din cap încercând să-i răspund la zâmbet.
- Iar te-am speriat, zise el. Îmi pare rău. Pot să-ţi ofer ceva de băut sau trecem direct la cină?
- Adevărul e că nu mi-e foame.
- E din cauza căldurii, fără îndoială. Dacă doreşti, putem merge în grădină şi stăm de vorbă acolo.
Majordomul cel tăcut făcu act de prezenţă şi se apucă să deschidă uşile care dădeau spre grădină, unde o potecă de lumânări fixate în farfurioare de cafea conducea către o masă albă din metal, cu două scaune aşezate faţă în faţă. Flacăra lumânărilor ardea drept în sus, fără a pâlpâi. Luna arunca o lumină slabă, albăstrie. Am luat loc, iar Corelli a făcut la fel, în timp ce majordomul ne turna două
pahare dintr-un recipient în care am presupus că era vin sau vreun fel de lichior pe care nu aveam intenţia să-l gust. La lumina acelei luni aflate în primul pătrar, Corelli mi s-a părut mai tânăr, iar trăsăturile chipului său mai ascuţite. Mă privea cu o intensitate ce friza voracitatea.
- Ceva te nelinişteşte, Martin.
- Presupun că aţi auzit de incendiu.
- Un sfârşit deplorabil şi, totuşi, corect ca justiţie poetică.
- Vi se pare just ca doi oameni să moară în felul ăsta?
- Un mod mai puţin crunt ţi s-ar părea mai acceptabil?
