M-am ridicat în picioare şi i-am făcut Isabellei semn să iasă din cameră.
- Nu vreau să mai intri aici, i-am zis fără vlagă.
- De ce?
Am aşteptat să iasă din cameră şi am închis uşa. Isabella mă privea ca şi când n-ar fi fost întru totul de acord.
- Mâine să le anunţi pe surorile de caritate şi să le spui să vină după toate astea. Să ia totul, iar ce nu vor, să arunce.
- Dar...
- Nu mă contrazice.
N-am vrut să-i înfrunt privirea şi m-am îndreptat către scara ce urca înspre camera de lucru.
Isabella mă privea de pe culoar.
- Cine e bărbatul acela, domnule Martin?
- Nimeni, am murmurat eu. Nimeni.
16
Am urcat în camera de lucru. Era o noapte întunecată, fără lună şi fără stele pe cer. Am deschis larg ferestrele şi m-am oprit să contemplu oraşul în umbre. Abia mai adia un suflu de briză, iar transpiraţia îmi muşca pielea. M-am aşezat pe pervaz şi am aprins a doua ţigară de foi din cele lăsate de Isabella pe biroul meu cu câteva zile în urmă, aşteptând o boare de vânt răcoros sau o idee ceva mai acătării decât toată acea colecţie de locuri comune, cu care să mă apuc de comanda patronului.
Atunci am auzit sunetul obloanelor de la dormitorul Isabellei deschizându-se la etajul inferior. Un dreptunghi de lumină coborî în curtea interioară şi i-am văzut profilul şi silueta conturate în el.
Isabella se apropie de fereastră şi privi spre umbre fără să bage de seamă că eram acolo. Am contemplat-o cum se dezbrăca încet. Am văzut-o cum se duce spre oglinda din şifonier şi cum îşi cercetează trupul, mângâindu-şi pântecele cu vârful degetelor şi parcurgând tăieturile pe care şi le făcuse pe interiorul coapselor şi braţelor. S-a contemplat îndelung, fără alt veşmânt decât o privire învinsă, după care a stins lumina.
M-am întors în camera de lucru şi m-am aşezat în faţa teancului de notiţe şi de însemnări pe care le adunasem pentru cartea patronului. Am revăzut acele schiţe de istorii ticsite cu revelaţii mistice şi profeţi ce supravieţuiau unor probe straşnice şi se întorceau cu adevărul revelat, cu prunci mesianici abandonaţi în poarta unor familii umile şi curate la suflet persecutaţi de imperii laice şi malefice, cu paradisuri făgăduite în alte dimensiuni celor care îşi acceptau destinul şi regulile jocului cu spirit sportiv, şi cu zeităţi oţioase şi antropomorfe care n-aveau altceva mai bun de făcut decât să menţină o vigilenţă telepatică asupra conştiinţei a milioane de primate firave, ce învăţaseră să gândească taman atunci când s-au descoperit abandonate în voia sorţii într-un ungher îndepărtat al universului şi a căror vanitate, sau disperare, le determina să creadă orbeşte că cerul şi infernul se dădeau peste cap din pricina micilor lor păcate triviale şi meschine.
M-am întrebat dacă asta văzuse în mine patronul meu: o minte de mercenar fără nici o reţinere în a urzi o poveste narcotică în stare să trimită copiii la culcare sau să-l convingă pe un biet nenorocit fără speranţă să-şi omoare vecinul în schimbul recunoştinţei eterne a unor zeităţi subscrise eticii pistolului. Cu câteva zile în urmă sosise încă una din acele misive prin care eram chemat să mă
întâlnesc cu patronul pentru a comenta cum avansasem în munca mea. Sătul de propriile mele scrupule, mi-am spus că nu mai erau decât douăzeci şi patru de ore până la întâlnire şi, în ritmul în care mă mişcam, aveam să mă prezint cu mâna goală şi cu capul plin de îndoieli şi suspiciuni. Fără
alternativă, am făcut ceea ce făcusem atâţia ani la rând în situaţii similare. Am pus o foaie în maşina de scris Underwood şi, cu mâinile pe claviatură, ca un pianist în aşteptarea măsurii, am început să-mi storc creierul, să văd ce iese.
17
- Interesant, rosti patronul după ce termină a zecea şi ultima pagină. Straniu, dar interesant.
Eram aşezaţi pe o bancă, în ceaţa aurită a umbrarului din Parc de la Ciutadella. O boltă de scânduri filtra lumina mărunţind-o într-o pulbere de aur, iar o grădină de plante sculpta umbrele şi lucirile acelei stranii penumbre luminoase care ne înconjura. Am aprins o ţigară şi am contemplat fumul care urca dintre degetele mele în volute albastre.
- Venind de la dumneavoastră, straniu e un adjectiv neliniştitor, am zis eu.
- Voiam să spun straniu în opoziţie cu vulgar, preciză Corelli.
- Dar...?
- Nu există nici un dar, prietene Martin. Cred că ai găsit o cale interesantă şi cu multe posibilităţi.
Pentru un romancier, dacă cineva îi spune că vreo pagină de-a lui e interesantă şi are posibilităţi e un semn că lucrurile nu merg bine. Corelli păru să-mi citească neliniştea.
- Dumneata ai apucat-o invers. În loc să te duci la reperele mitologice, ai început de la sursele mai prozaice. Pot să te întreb de unde ai scos ideea unui mântuitor războinic, în locul unuia paşnic?
- Dumneavoastră aţi pomenit de biologie.
- Tot ce avem nevoie să ştim e scris în marea carte a naturii. E suficient să avem curajul şi limpezimea minţii şi a spiritului ca s-o citim, conveni Corelli.
- Una din cărţile pe care le-am consultat explica cum, la om, bărbatul atinge punctul critic al fertilităţii la vârsta de şaptesprezece ani. Femeia îl atinge mai târziu, şi îl menţine, iar într-un anume fel acţionează ca selector şi judecător al genelor pe care acceptă să le reproducă şi al celor pe care le respinge. Bărbatul, în schimb, pur şi simplu propune şi se consumă mult mai repede. Vârsta la care atinge potenţa reproductivă maximă e atunci când spiritul său combativ e la punctul critic. Un băiat e soldatul perfect. Are un mare potenţial de agresivitate şi un nivel critic deficitar sau nul ca să şi-l poată analiza ori ca să judece cum să şi-l canalizeze. De-a lungul istoriei, numeroase societăţi au găsit modalitatea de a folosi acest capital de agresiune şi şi-au transformat adolescenţii în soldaţi, în carne de tun cu care să-şi cucerească vecinii ori să se apare de agresiunile acestora. Ceva îmi spunea că protagonistul nostru era un trimis din ceruri, însă un trimis care, la prima tinereţe, se ridica la luptă şi elibera adevărul cu sabia în mână.
- Ai hotărât să amesteci istoria cu biologia, Martin?
- Din cuvintele dumneavoastră mi s-a părut că înţeleg că sunt unul şi acelaşi lucru.
Corelli zâmbi. Nu ştiu dacă îşi dădea seama, însă, atunci când surâdea, parcă era un lup înfometat.
Am înghiţit în sec şi am ignorat înfăţişarea aceea care îţi făcea pielea de găină.
- Am tot stat să mă gândesc şi mi-am dat seama că majoritatea marilor religii au provenit sau şi-au atins punctul critic de expansiune şi influenţă în acele momente ale istoriei când societăţile care le adoptau aveau o bază demografică mai tânără şi sărăcită. Societăţile în care şaptezeci la sută din populaţie avea sub optsprezece ani, dintre care jumătate adolescenţi de sex masculin, cu vinele arzând de agresivitate şi impulsuri de fertilitate, erau nişte domenii abonate la acceptarea şi avântul credinţei.
- Aici ai simplificat, dar văd încotro baţi, Martin.
- Ştiu. Însă, ţinând seama de aceste linii generale, m-am întrebat de ce să nu merg direct la subiect şi să stabilesc o mitologie în jurul acestui mântuitor războinic, făcut din sânge şi furie, care îşi salvează poporul, genele, femelele şi bătrânii garanţi ai dogmei politice şi rasiale de duşmani, adică
de toţi cei care nu acceptă şi nu se supun doctrinei sale.
- Ce se întâmplă cu adulţii?
- La adulţi vom ajunge apelând la frustrarea lor. Pe măsură ce înaintăm în viaţă şi trebuie să
renunţăm la iluziile, la visurile şi la dorinţele din tinereţe, creşte senzaţia de a ne simţi victime ale lumii şi ale celorlalţi. Întotdeauna găsim pe cineva vinovat pentru nenorocirea sau eşecul nostru, pe cineva pe care vrem să-l excludem. Îmbrăţişarea unei doctrine care pozitivează această ranchiună şi această victimizare îmbărbătează şi dă puteri. Adultul se simte astfel parte a grupului şi îşi sublimează dorinţele şi năzuinţele pierdute prin intermediul comunităţii.
- Se poate, admise Corelli. Dar ce se întâmplă cu toată acea iconografie a morţii, cu steaguri şi blazoane? Nu ţi se pare contraproductivă?
- Nu. Mi se pare esenţială. E adevărat că haina îl face pe călugăr, dar, mai cu seamă, îl face pe enoriaş.
- Şi ce-mi vei spune despre femei, despre cealaltă jumătate?
Îmi pare rău, dar îmi vine greu să văd o parte substanţială a femeilor dintr-o societate crezând în stindarde si blazoane. Psihologia cercetaşului e pentru băieţi.
- Orice religie organizată, cu puţine excepţii, are ca pilon fundamental subjugarea, reprimarea şi anularea femeii în cadrul grupului. Femeia trebuie să accepte rolul de prezenţă eterică, pasivă şi maternă: niciodată o postură de autoritate sau de independenţă, altminteri plăteşte consecinţele. Îşi poate avea locul ei de onoare printre simboluri, însă nu în ierarhie. Religia şi războiul sunt treburi masculine. Şi, în orice caz, femeia sfârşeşte uneori prin a deveni complicea şi executoarea propriei sale subjugări.
- Şi bătrânii?
- Bătrânețea e vaselina credulității. Când moartea bate la uşă, scepticismul iese pe fereastră. După
o spaimă cardiovasculară zdravănă începi să crezi şi în Scufiţa Roşie.
