- Dacă vrei vreo iconiţă cu Pruncul Isus, din acelea în care închide şi deschide ochii după cum te uiţi la el, am şi din astea. Şi una cu Fecioara înconjurată de mieluşei care, când o roteşti, se transformă în nişte îngeraşi bucălaţi. O minune a tehnologiei stereoscopice.
- Deocamdată mi-e de ajuns cuvântul revelat.
- Aşa să fie.
I-am mulţumit librarului pentru eforturile de a mă încuraja, însă, pe măsură ce mă îndepărtam, a început să mă năpădească o nelinişte rece şi am avut impresia că străzile şi destinul meu erau construite pe nisipuri mişcătoare.
15
În drum spre casă, m-am oprit în faţa vitrinei unei papetării din strada Argenteria. Pe o bucată de postav aranjată în pliuri lucea o casetă ce conţinea câteva peniţe şi un stilou de fildeş care se asorta cu o călimară albă gravată cu ceea ce păreau a fi nişte muze sau nişte zâne. Ansamblul avea un oarecare aer de melodramă şi părea furat de pe masa de scris a unui romancier rus, dintre aceia care nu osteneau decât la fiecare o mie de pagini. Isabella avea o caligrafie de balet pe care eu o invidiam, curată şi îngrijită ca şi conştiinţa ei, şi mi s-a părut că setul acela de peniţe i se potrivea perfect. Am intrat şi l-am rugat pe vânzător să mi-l arate. Peniţele erau suflate cu aur şi toată pozna costa o mică avere, dar am hotărât că n-ar fi de prisos să răspund cu o mică atenţie amabilităţii şi răbdării pe care tânăra mea ajutoare mi le demonstra. L-am rugat să mi-l ambaleze într-o hârtie purpurie strălucitoare, cu o fundă mare cât o caleaşcă.
Când am ajuns acasă m-am pregătit să mă bucur de acea satisfacţie egoistă pe care o simţi atunci când te prezinţi cu un cadou în mână. Mă pregăteam să o strig pe Isabella ca pe un animal de companie credincios care n-avea altceva de făcut decât să aştepte cu devotament întoarcerea stăpânului, dar ceea ce am văzut când am deschis uşa m-a lăsat mut de uimire. Culoarul era întunecat ca un tunel. Uşa camerei din fund era deschisă şi proiecta pe duşumea o dâră de lumină gălbuie şi intermitentă.
- Isabella! am strigat cu gura uscată.
- Aici sunt.
Glasul venea din interiorul camerei. Am lăsat pachetul pe masa din antreu şi m-am îndreptat într-acolo. M-am oprit în prag şi am privit înăuntru. Isabella era aşezată pe duşumea. Pusese o lumânare într-un pahar înalt şi se îndeletnicea zeloasă cu cea de-a doua ei vocaţie, după literatură: ordinea şi buna rânduială în locuinţele altora.
- Cum ai intrat aici?
Mă privi zâmbitoare şi ridică din umeri.
- Eram în galerie şi am auzit un zgomot. M-am gândit că sunteţi dumneavoastră, că poate v-aţi întors şi, când am ieşit pe culoar, am văzut că uşa camerei era deschisă. Credeam că aţi spus că o ţineţi închisă.
- Ieşi de aici. Nu-mi place să intri în camera asta. E multă umezeală aici.
- Aiurea. Cu câte sunt de făcut pe aici... Uitaţi-vă, haideţi.
Uitaţi-vă ce am găsit.
Am şovăit.
- Întraţi, hai.
Am intrat în cameră şi am îngenuncheat lângă dânsa.
Isabella separase obiectele şi cutiile pe categorii: cărţi, jucării, fotografii, haine, pantofi, ochelari.
Am privit cu teamă toate acele lucruri. Isabella părea vrăjită, ca şi când ar fi dat peste minele regelui Solomon.
- Toate astea sunt ale dumneavoastră? Am tăgăduit.
- Sunt ale fostului proprietar.
- Îl cunoşteaţi?
- Nu. Toate astea erau aici de ani de zile când m-am mutat.
Isabella ţinea în mână un pachet cu corespondenţă şi mi l-a arătat ca şi cum ar fi fost o probă dintr-o investigaţie judiciară preliminară.
- Ei bine, cred că am aflat cum se numea.
- Nu mai spune.
Isabella zâmbi, evident încântată de zelul ei detectivistic.
- Marlasca, rosti ea răspicat. Se numea Diego Marlasca. Nu vi se pare curios?
- Ce anume?
- Că iniţialele sunt aceleaşi cu ale dumneavoastră: D.M.
- E o simplă coincidenţă. Zeci de mii de oameni din oraşul ăsta au aceleaşi iniţiale.
Isabella îmi făcu cu ochiul. Se bucura ca niciodată.
- Uitaţi-vă ce-am găsit.
Isabella recuperase o casetă din alamă ticsită cu fotografii vechi. Erau imagini din alte timpuri, vechi cărţi poştale cu Barcelona de odinioară, cu palatele dărâmate din Parc de la Ciutadella după
Expoziţia Universală din 1888, cu mari vile demolate şi cu bulevarde presărate cu oameni îmbrăcaţi după uzul ceremonios al epocii, cu trăsuri şi memorii ce aveau culoarea copilăriei mele. Din ele, chipuri şi priviri pierdute mă contemplau de la treizeci de ani distanţă. În mai multe din acele fotografii, mi s-a părut că recunosc chipul unei actriţe care se bucurase de popularitate pe când eram eu mic şi care mai apoi căzuse în uitare pentru multă vreme. Isabella mă observa, în tăcere.
- O recunoaşteţi? întrebă.
- Mi se pare că se numea Irene Sabino, parcă. Era o actriţă care se bucura de o anumită faimă în teatrele de pe bulevardul Parallel. E mult de atunci. Dinainte să te fi născut tu.
- Atunci uitaţi-vă la asta.
Isabella îmi întinse o fotografie în care Irene Sabino apărea rezemată într-o fereastră pe care nu mi-a venit greu să o identific drept fereastra biroului meu din turn.
- Interesant, nu-i aşa? întrebă Isabella. Credeţi că locuia aici?
Am ridicat din umeri.
- Poate că era amanta acelui Diego Marlasca...
- În orice caz, nu cred că-i treaba noastră.
- Ce anost mai sunteţi uneori!
Isabella vârî fotografiile în casetă. Una dintre ele îi alunecă din mână şi se opri la picioarele mele.
Am ridicat-o şi am examinat-o. În ea, Irene Sabino, într-o rochie neagră care-ţi lua ochii, poza cu un grup de persoane îmbrăcate de petrecere, într-un loc pe care mi s-a părut că-l recunosc drept marele salon de la Cercul Ecvestru. Era o simplă fotografie de petrecere, care nu mi-ar fi atras atenţia dacă, în plan secund, aproape şters, nu s-ar fi distins un domn cu părul alb, sus pe trepte. Andreas Corelli.
- V-aţi schimbat la faţă, zise Isabella.
Mi-a luat fotografia din mână şi a examinat-o în tăcere.
