Am oftat.
- Fata e teafără şi nevătămată acasă la mine, sforăind ca un dulău, însă cu onoarea şi virtutea nepătate.
Băcanul îşi făcu cruce de două ori la rând, uşurat.
- Dumnezeu să te răsplătească.
- Mulţumesc foarte mult, dar între timp o să te rog să binevoieşti să vii şi s-o iei negreşit în cursul zilei de azi, că de nu o să-ţi sparg faţa, cu puşcă sau fără puşcă.
- Puşcă? bâigui băcanul fâstâcindu-se.
Nevastă-sa, o femeie mărunțică cu privirea agitată, ne pândea de după o perdea care ascunde spatele prăvăliei. Ceva îmi spunea că nu se va lăsa cu împuşcături. Don Odon, pufnind, păru că se prăbuşeşte pe loc.
- Ce n-aş da eu, domnule Martin... Dar fata nu vrea să stea aici, argumentă el dezolat.
Când am văzut că băcanul nu era personajul negativ pe care Isabella mi-l zugrăvise, mi-a părut rău că îi vorbisem pe tonul acela.
- N-ai dat-o afară din casă?
Don Odon făcu ochii cât cepele, îndurerat. Nevastă-sa înaintă şi-i luă mâna.
- Ne-am certat. S-au spus nişte lucruri care n-ar fi trebuit să se spună, de ambele părţi. Dar fata are o fire aprinsă, că mai bine o laşi în pace... A ameninţat că pleacă şi a zis că n-o s-o mai vedem niciodată. Biata de maică-sa cât pe ce să dea ortul popii de tare ce-i bătea inima. Eu am ridicat glasul la ea şi i-am zis că o bag la o mănăstire.
- Un argument infailibil ca să convingi o tânără de şaisprezece ani, am observat eu.
- E primul lucru care mi-a venit în minte... argumentă băcanul. Cum s-o bag la mănăstire?
- După câte am văzut, doar cu ajutorul unui regiment întreg de la Garda Civilă.
- Nu ştiu ce v-o fi spus fata, domnule Martin, dar să n-o credeţi. N-om fi noi oameni rafinați, dar nici monștri nu suntem. Eu nu mai ştiu cum să mă port cu ea. Nu-s omul care să scoată cureaua şi să-şi înveţe minte odrasla cu bătaia. Iar soţia mea, aici de faţă, nu se încumetă să ridice vocea nici la pisică. Nu ştiu de unde o fi luat fata firea asta. Eu cred că i se trage de la atâta citit. Şi să ştii că ne-au prevenit măicuţele. Avea o vorbă taică-meu, fie-i ţărâna uşoară: în ziua când femeilor li se va da voie să înveţe să citească şi să scrie, lumea nu va mai putea fi cârmuită.
- Un mare gânditor, tatăl dumitale, dar asta nu rezolvă nici problema dumitale, nici pe a mea.
- Şi ce putem face? Isabella nu vrea să stea cu noi, domnule Martin. Zice să suntem moşmoniţi, că
n-o înţelegem, că vrem s-o îngropăm în prăvălia asta... Ce n-aş da s-o înţeleg? Lucrez în prăvălia asta de la şapte ani, cât e ziulica de lungă, şi tot ce înţeleg este că lumea e un loc pocit şi nemilos pentru o fată cu capul în nori, explică băcanul rezemându-se de un butoi. Cel mai tare mă tem că, dacă
o silesc să se întoarcă, are să fugă de-adevăratelea şi-o să intre pe mâna oricărui... Nici nu vreau să
mă gândesc.
- Aşa e, adăugă nevastă-sa, care vorbea cu un pic de accent italian. Credeţi-ne că fata ne-a frânt inima, dar nu e prima dată când pleacă. Seamănă cu maică-mea, care avea o fire napolitană...
- Văleu, mamma, îşi aminti don Odon îngrozit numai cât invocase memoria soacrei.
- Când ne-a spus că o să stea acasă la dumneavoastră câteva zile, cât să vă ajute la muncă, ne-am mai liniştit, continuă mama Isabellei, fiindcă ştim că sunteţi un om cumsecade şi, până la urmă, fata e aici, aproape, la două străzi. Ştim că o să vă pricepeţi dumneavoastră s-o convingeţi să se întoarcă.
M-am întrebat ce le-o fi povestit Isabella despre mine ca să le vâre în cap că eram în stare să merg pe apă.
- Chiar aseară, la o azvârlitură de băţ de aici, au fost zdrobiţi în bătaie doi zilieri care se întorceau acasă. Ce spuneţi de asta? Se vede treaba că au fost snopiţi în bătaie cu un fier, până au rămas laţi.
Se spune că nu se ştie dacă unul o să trăiască, iar celălalt o să rămână damblagiu pe viaţă, zise mama.
În ce lume trăim!?
Don Odon mă privi, consternat.
- Dacă mă duc după ea, o să plece iar. Şi de data asta nu ştiu dacă o să mai dea peste cineva ca dumneata. Ştim noi că nu se cade ca o domnişoară să stea în gazdă acasă la un domn necăsătorit, însă
măcar suntem încredinţaţi că dumneata eşti cinstit şi vei şti să ai grijă de ea.
Băcanul era pe punctul de a izbucni în plâns. Aş fi preferat să dea fuga după puşcă. Exista oricând posibilitatea ca vreun verişor napolitan să-şi facă apariţia pe acolo ca să salveze cinstea fetei cu un trabuc în mână. Porca miseria.
- Îmi dai cuvântul dumitale că o să aveţi grijă de ea până are să-i vină mintea la cap şi o să se întoarcă?
Am pufnit.
- Îţi dau cuvântul meu.
M-am întors acasă încărcat cu bunătăţi şi cu delicatese pe care don Odon şi nevastă-sa au stăruit să
mi le ofere din partea casei. Le-am promis că o să am grijă de Isabella pentru câteva zile, până când avea să-şi bage minţile în cap şi să priceapă că locul ei era alături de familia sa. Băcanii au insistat să-mi plătească pentru întreţinerea ei, chestie exagerată, pe care am refuzat-o. Planul meu era ca, în mai puţin de o săptămână, Isabella să doarmă din nou acasă, chiar dacă pentru asta va fi trebuit să
susţin în continuare povestea că era asistenta mea în timpul zilei. S-a întâmplat şi la case mai mari.
Când am intrat în casă, am găsit-o aşezată la masa din bucătărie. Spălase toate farfuriile din seara precedentă, făcuse cafea şi se îmbrăcase şi pieptănase ca şi cum ar fi fost o sfântă ieşită dintr-o iconiţă. Isabella, care numai proastă nu era, ştia perfect de unde veneam şi s-a înarmat cu privirea ei cea mai bună de căţel abandonat. Mi-a zâmbit cu supuşenie. Am lăsat pe chiuvetă pungile cu bunătăţi primite de la don Odon şi am privit-o.
- N-a tras tata cu puşca în dumneavoastră?
