- Isabella, iartă-mă. Te rog. Nu voiam să te jignesc. Mă privi cu lacrimi în ochi şi cu un zâmbet amar.
- Dar numai asta aţi făcut. De când sunt aici. N-aţi făcut altceva decât să mă insultaţi şi să mă
trataţi ca şi cum aş fi o biată idioată, care nu pricepe nimic.
- Iartă-mă, am repetat eu. Lasă-ţi lucrurile. Nu pleca.
- De ce nu?
- Fiindcă te rog eu.
- Dacă vreau milă şi îndurare, o pot găsi în altă parte.
- Nu e milă şi nici îndurare, decât dacă asta simţi tu pentru mine. Te rog să rămâi fiindcă idiotul sunt eu, şi fiindcă nu vreau să stau singur. Nu pot să stau singur.
- Ce drăguţ! Mereu cu gândul la ceilalţi. Cumpăraţi-vă un câine.
Îşi lăsă geanta să cadă pe pat şi se întoarse cu faţa spre mine, ştergându-şi lacrimile şi dând drumul furiei pe care o acumulase. Am înghiţit în sec.
- Atunci, dacă tot ne jucăm de-a spus adevărul, daţi-mi voie să vă spun că veţi fi mereu singur. Veţi fi singur fiindcă nu ştiţi să iubiţi şi nici să împărţiţi. Sunteţi la fel cum e casa asta, care îmi face părul măciucă. Nu mă miră că domnişoara în alb v-a lăsat cu ochii în soare, cum nu m-ar mira să vă lase toată lumea. Nici nu iubiţi, nici nu vă lăsaţi iubit.
Am contemplat-o abătut, de parcă tocmai aş fi încasat o mamă de bătaie si nu știam de unde veniseră loviturile. Am căutat cuvinte şi n-am găsit decât bâlbâieli.
- Chiar nu-ţi place setul de peniţe? am izbutit să articulez în cele din urmă.
Isabella îşi dădu ochii peste cap, epuizată.
- Nu faceți fata asta de câine bătut, fiindcă oi fi eu idioată, dar nici chiar aşa.
Am tăcut, rezemat în cadrul uşii. Isabella mă observa, între bănuială şi compasiune.
- N-am vrut să spun toate acele lucruri despre prietena dumneavoastră, cea din fotografii. Îmi cer iertare, murmură ea.
- Nu-ţi cere iertare. Aveai dreptate.
Mi-am coborât privirea si am ieșit din cameră. M-am refugiat în birou, să contemplu orașul întunecat, îngropat în ceaţă. În scurt timp, i-am auzit paşii pe scări, şovăitori.
- Sunteţi acolo, sus? întrebă ea.
- Da.
Isabella intră în încăpere. Îşi schimbase hainele şi îşi spălase lacrimile de pe faţă. Mi-a zâmbit şi i-am răspuns la fel.
- De ce sunteţi aşa? mă întrebă ea.
Am ridicat din umeri. Isabella se apropie şi se aşeză pe pervaz, lângă mine. Ne-am bucurat de spectacolul de tăceri şi umbre de peste acoperişurile oraşului vechi, fără să mai fie nevoie să spunem nimic. După un scurt răstimp, Isabella zâmbi şi mă privi.
- Ce-ar fi să aprindem una din ţigările alea de foi pe care vi le oferă tata şi s-o fumăm împreună?
- Nici pomeneală.
Isabella se adânci într-una din tăcerile ei prelungite.
Uneori mă privea scurt şi zâmbea. Eu o observam cu coada ochiului şi îmi dădeam seama că, numai când mă uitam la ea, începea să-mi vină mai puţin greu să cred că, poate, încă mai rămăsese ceva bun şi decent în lumea asta mizerabilă şi, cu ceva noroc, în mine însumi.
- Rămâi? am întrebat-o.
- Daţi-mi un motiv temeinic. Un motiv sincer sau, altfel spus, în cazul dumneavoastră, unul egoist.
Şi ar fi bine să nu fie un basm de adormit copiii, fiindcă plec chiar acum.
Se adăposti îndărătul unei priviri defensive, aşteptând una din linguşelile mele şi, pentru o clipă, mi s-a părut că era singura persoană din lume pe care nu voiam şi nici nu puteam s-o mint. Mi-am coborât privirea şi, o dată în viaţă, am spus şi eu adevărul, fie şi numai ca să-l aud eu însumi rostit cu voce tare.
- Fiindcă eşti singurul prieten care mi-a mai rămas. Expresia ei aspră se risipi şi, înainte să-i citesc mila în ochi, mi-am ferit privirea.
- Ce s-a întâmplat cu domnul Sempere şi cu celălalt, tare pedant, Barcelo?
- Eşti singura care se încumetă să-mi spună adevărul.
- Dar prietenul şi patronul dumneavoastră... el nu vă spune adevărul?
- Nu răsuci cuţitul în rană. Patronul nu-i prietenul meu.
Şi nu cred că a spus adevărul vreodată în viaţa lui.
Isabella mă privi cu luare-aminte.
- Vedeţi? Ştiam eu că nu aveţi încredere în el. V-am citit pe faţă din prima zi.
Am încercat să-mi mai recuperez un pic din demnitate, dar n-am găsit decât sarcasm.
- Ai adăugat cititul feţelor pe lista ta de talente?
- Ca s-o citesc pe-a dumneavoastră nu-i nevoie de nici un talent, replică Isabella. E ca o poveste cu Tom Degeţel.
- Şi ce altceva mai citeşti pe faţa mea, stimată Pythia?
- Că vă temeţi.
Am încercat să râd, fără chef.
- Nu trebuie să vă fie ruşine că vă temeţi. Să te temi e o dovadă de bun-simţ. Singurii care nu se tem de nimic sunt oamenii proşti de-a binelea. Am citit asta într-o carte.
- În manualul fricosului?
- Nu-i nevoie s-o recunoaşteţi dacă asta vă pune în pericol sentimentul masculin. Ştiu eu că voi, bărbaţii, credeţi că mărimea încăpăţânării voastre e direct proporţională cu a părţilor ruşinoase.
- Şi pe asta ai citit-o tot în cartea aceea?