- Atunci, mărturisesc că nu ştiu nimic.
- Continuă pe drumul acesta şi vei descoperi paşii marelui filosof. Iar între timp citeşte Biblia de la cap la coadă. E una dintre cele mai mari poveşti istorisite vreodată. Să nu comiți eroarea de a confunda cuvântul lui Dumnezeu cu industria liturghierului care trăieşte de pe urma lui.
Cu cât îmi petreceam mai mult timp în compania editorului, cu atât mai puţin credeam că-l înţeleg.
- Cred că m-am pierdut. Vorbim de legende şi poveşti, iar dumneavoastră îmi spuneţi acum că
trebuie să mă gândesc la Biblie ca la cuvântul lui Dumnezeu?
O umbră de nerăbdare îi înnegură privirea.
- Vorbesc în sens figurat. Dumnezeu nu e un palavragiu. Cuvântul e monedă omenească.
Mi-a zâmbit atunci cum îi zâmbeşti unui copil care nu-i în stare să priceapă lucrurile cele mai elementare, ca să nu-i dai o scatoalcă. Observându-l, mi-am dat seama că era imposibil să ştii când vorbea serios sau glumea. La fel de imposibil cum era să ghicesc scopul acelei acţiuni extravagante pentru care îmi plătea un salariu de monarh regent. Între timp, cabina se legăna în vânt ca un măr întrun copac biciuit de furtună. În viaţa mea nu-mi mai amintisem atât de mult de Isaac Newton.
- Dumneata eşti un fricos, Martin. Maşinăria asta e complet sigură.
- Voi crede acest lucru când voi păşi din nou pe pământ. Ne apropiam de punctul median al traseului, turnul San Jaime, care se ridica pe cheiurile apropiate de marele Palat al Vămilor.
- Vă supăraţi dacă o să coborâm aici? am întrebat. Corelli ridică din umeri şi încuviinţă scrâşnind din dinţi.
N-am respirat liniştit până când nu m-am aflat în ascensorul turnului şi nu l-am auzit aterizând.
Când am ieşit de pe chei am găsit o bancă orientată spre apele portului şi spre muntele Montjuic şi ne-am aşezat să vedem telefericul zburând la înălţime: eu uşurat, iar Corelli tânjind.
- Vorbeşte-mi despre primele dumitale impresii. Despre ce ţi-au sugerat aceste zile de studiu şi lectură intensivă.
M-am apucat să fac un rezumat al celor pe care credeam că le-am învăţat, sau de care credeam că
m-am dezvățat în timpul acelor zile. Editorul asculta atent, clătinând din cap afirmativ şi gesticulând cu mâinile. La capătul raportului meu de expertiză despre miturile şi credinţele omului, Corelli se pronunţă pozitiv.
- Cred că ai făcut o excelentă muncă de sinteză. N-ai găsit proverbialul ac din carul cu fân, însă ai
înțeles că singurul lucru care interesează cu adevărat în tot maldărul de fân e un ac afurisit, iar restul e hrană pentru măgari. Şi dacă tot veni vorba de măgăruşi, te interesează fabulele?
- În copilărie, pentru câteva luni, am vrut să fiu Esop.
- Cu toţii lăsăm în urma noastră mari speranţe.
- Ce voiaţi să fiţi dumneavoastră în copilărie, domnule Corelli?
- Dumnezeu.
Zâmbetul său de şacal mi-l alungă pe-al meu cât ai clipi.
- Martin, fabulele sunt poate unul din mecanismele literare cele mai interesante care s-au născocit.
Ştii ce ne învaţă ele?
- Lecţii morale?
- Nu. Ne învaţă că oamenii deprind şi asimilează idei şi concepte prin intermediul unor naraţiuni, al unor istorisiri, şi nu prin cursuri magistrale sau discursuri teoretice. Acelaşi lucru ne învaţă
oricare din marile texte religioase. Toate acestea sunt povestiri cu personaje care trebuie să înfrunte viaţa şi să depăşească obstacole, personaje care pornesc într-o călătorie de îmbogăţire spirituală, prin intermediul unor peripeţii şi revelaţii. Toate cărţile sfinte sunt, în primul rând, nişte mari poveşti, ale căror intrigi abordează aspectele fundamentale ale firii omeneşti şi le situează într-un context moral şi în cadrul unor dogme supranaturale. Am preferat să-ţi petreci o săptămână chinuită
citind teze, discursuri, opinii şi comentarii ca să-ţi dai seama singur că nu-i nimic de învăţat din ele, pentru că de fapt nu sunt decât nişte exerciţii, făcute cu bună sau cu rea-voinţă, îndeobşte eşuate, pentru a încerca să înveţe la rândul lor. S-au isprăvit conversaţiile academice. Începând de azi, vreau să începi să citeşti poveştile fraţilor Grimm, tragediile lui Eschil, Ramayana sau legendele celtice.
Dumneata singur. Vreau să analizezi cum funcţionează aceste texte, să le afli esenţa şi de ce provoacă
o reacţie emoţională. Vreau să înveţi gramatica, nu morala. Şi vreau ca, peste două sau trei săptămâni, să-mi aduci deja ceva făcut de dumneata, începutul unei poveşti. Vreau să mă faci să cred.
- Credeam că suntem profesionişti şi că nu putem comite păcatul de a crede în ceva.
Corelli zâmbi, dezvelindu-şi dinţii:
- Numai păcătoşii pot fi convertiţi - sfinţii, niciodată.
13
Zilele treceau între lecturi şi ciondăneli. Deprins cu anii de viaţă solitară şi cu starea aceea de anarhie metodică şi subestimată proprie burlacilor, prezenţa permanentă a unei femei în casă, fie şi a unei adolescente neastâmpărate şi cu o fire schimbătoare, începea să-mi dinamiteze obiceiurile şi tabieturile într-un fel subtil, dar sistematic. Eu credeam în dezordinea ordonată, Isabella, nu. Eu credeam că fiecare obiect îşi află locul său în haosul unei locuinţe, Isabella, nu. Eu credeam în singurătate şi în linişte, Isabella, nu. În doar două zile, am descoperit că eram incapabil să mai găsesc ceva în propria mea casă. În cazul în care căutam un cuţitaş pentru deschis scrisori, un pahar sau o pereche de pantofi, trebuia să o întreb pe Isabella unde binevoise providenţa să-i dea inspiraţia de a le ascunde.
- Nu ascund nimic. Aşez lucrurile la locurile lor, ceea ce nu-i totuna.
Nu trecea o zi în care să nu simt imboldul de a o sugruma de cinci-şase ori. Când mă refugiam în camera de lucru, căutând pacea şi tihna necesare gândirii, Isabella apărea în câteva minute, zâmbitoare, să-mi aducă de jos o cană de ceai sau nişte paste. Începea să se foiască prin încăpere, se uita pe geam, se apuca să-mi aranjeze ce aveam pe birou şi apoi mă întreba ce fac acolo, sus, atât de tăcut şi de misterios.
Am descoperit că fetele de şaisprezece ani au o capacitate verbală atât de mare, încât creierul le îndeamnă să şi-o exercite la fiecare douăzeci de secunde. În a treia zi, am hotărât că trebuia să-i găsesc un logodnic, dacă se putea unul surd.
- Isabella, cum e posibil ca o fată atât de drăguţă ca tine să nu aibă pretendenţi?
