Văduva ridică din umeri, cu privirea pierdută în cenuşa din şemineu.

- Sunteţi sigur că vreţi să auziţi povestea asta?

- Vă rog.

24

- La drept vorbind, nu ştiu prea bine când a cunoscut-o soţul meu. Îmi aduc aminte doar că, într-o zi, a început să o pomenească, printre altele, şi că în curând nu trecea o zi fără să-i aud numele: Irene Sabino. Mi-a spus că îi fusese prezentată de un bărbat pe nume Damian Roures, care organiza şedinţe de spiritism într-un local de pe strada Elisabeta. Diego era un cercetător al religiilor şi asistase la mai multe asemenea şedinţe ca observator. În acele zile, Irene Sabino era una dintre actrițele cele mai populare de pe bulevardul Parallel. Era o frumuseţe, ce-i drept. În afară de asta, nu cred că era în stare să numere mai mult de zece. Se spunea că s-a născut într-una din colibele de pe plaja Bogatell, că maică-sa a abandonat-o în Somorrostro şi a crescut printre cerşetori şi indivizii care mergeau acolo să se ascundă de autorităţi. A început să danseze în cabarete şi localuri din Raval şi de pe Parallel la paisprezece ani. Chestia cu dansul e un fel de a spune. Presupun că a început să se prostitueze înainte de a învăţa să citească, dacă o fi învăţat vreodată... Pentru o vreme, a fost marea stea a sălii "La Criolla", sau aşa se spunea. Apoi a trecut la alte localuri mai acătării. Cred că la

,,Apolo" l-a cunoscut pe un anume Juan Corbera, căruia toată lumea îi spunea Jaco. Jaco era impresarul şi, probabil, amantul ei. Jaco a fost cel care a scornit numele de Irene Sabino şi legenda că era fiica secretă a unei mari vedete din Paris şi a unui prinţ din nobilimea europeană. Nu ştiu care era numele ei adevărat. Nu ştiu dacă a apucat să aibă vreunul. Jaco a introdus-o în şedinţele de spiritism, cred că la sugestia lui Roures, şi amândoi îşi împărţeau beneficiile rezultate din vânzarea presupusei sale virginităţi unor bărbaţi bogaţi şi plictisiţi, care veneau la acele farse ca să-şi omoare urâtul. Specialitatea lor erau cuplurile, spuneau ei.

Ceea ce Jaco şi asociatul său Roures nu bănuiau este că Irene era obsedată de acele şedinţe şi credea cu adevărat că, în acele farse, se putea intra în contact cu lumea spiritelor. Era convinsă că

mama ei îi trimitea mesaje de pe lumea cealaltă şi, chiar şi după ce a ajuns faimoasă, continua să vină

la aceste şedinţe, pentru a încerca să intre în legătură cu ea. Acolo l-a cunoscut pe soţul meu, Diego.

Presupun că treceam printr-o perioadă dificilă, ca toate cuplurile. Diego voia de mult să părăsească

avocatura şi să se dedice în totalitate scrisului. Recunosc că nu a găsit în mine sprijinul de care avea nevoie. Eu credeam că, dacă va proceda aşa, îşi va nenoroci viaţa, însă, de fapt, singurul lucru de care mă temeam era că voi pierde toate astea - casa, servitorii... Le-am pierdut pe toate oricum, aşa cum l-am pierdut şi pe el. Ceea ce ne-a despărţit în cele din urmă a fost pierderea lui Ismael. Ismael era fiul nostru. Diego era înnebunit după el. Niciodată n-am văzut un tată atât de devotat copilului său. Nu eu, ci Ismael era viaţa lui. Tocmai ne certam în dormitorul de la primul etaj. Eu începusem să-i reproşez că-şi petrecea prea mult timp scriind, că asociatul său, Valera, sătul să se tot ocupe de munca amândurora, îi dăduse un ultimatum şi avea de gând să desfiinţeze biroul şi să meargă pe cont propriu. Diego a zis că nu-i pasă, că e dispus să-şi vândă partea lui de afacere şi să se dedice vocaţiei sale. În după-amiaza aceea i-am simţit lipsa lui Ismael. Nu era în camera lui, nici în grădină.

Am crezut că, auzindu-ne cum ne certăm, s-a speriat şi a plecat de acasă. Nu era prima oară când făcea asta. Cu câteva luni în urmă fusese găsit plângând pe o bancă din piaţa Sarria. Am plecat să-l căutăm la căderea nopţii. Nici urmă de el pe nicăieri. Am trecut pe la casele vecinilor, prin spitale...

Când s-au ivit zorile, după ce l-am căutat toată noaptea, i-am găsit trupul pe fundul piscinei. Se înecase în după-amiaza trecută şi noi nu i-am auzit strigătele de ajutor fiindcă ţipam unul la celălalt.

Avea şapte ani. Diego nu m-a iertat niciodată pentru asta, aşa cum nu s-a iertat nici pe sine. În curând, nu ne-am mai putut suporta unul pe celălalt. De fiecare dată când ne priveam sau ne atingeam, vedeam trupul neînsuflețit al fiului nostru pe fundul acelei piscine blestemate. Într-o bună zi, m-am trezit şi am ştiut că Diego m-a părăsit. A plecat şi de la biroul de avocatură şi s-a mutat într-o casă din cartierul Ribera, care îl obseda de ani de zile. Spunea că scrie, că a primit o comandă foarte importantă de la un editor din Paris, că n-am de ce să-mi fac griji în privinţa banilor. Eu ştiam că stă cu Irene, deşi nu recunoştea. Era un om distrus.

Era convins că mai are puţin de trăit. Credea că a contractat o boală, un fel de parazit, care îl rodea pe dinăuntru. Nu vorbea decât despre moarte. Nu asculta pe nimeni. Nici pe mine, nici pe Valera... doar pe Irene şi pe Roures, care îi împuiau mintea cu poveşti despre spirite şi îl storceau de bani promiţându-i că-l vor pune în legătură cu Ismael. La un moment dat, m-am dus la casa cu turn şi l-am implorat să-mi deschidă. Nu m-a lăsat să intru. Mi-a zis că e ocupat, că lucrează la ceva care o să-i permită să-l salveze pe Ismael. Atunci mi-am dat seama că începea să-şi piardă minţile. Credea că dacă scrie cartea aceea blestemată pentru editorul din Paris fiul nostru se va întoarce din morţi.

Cred că, împreună, Irene, Roures şi Jaco au izbutit să-i stoarcă banii care îi mai rămăseseră, care ne mai rămăseseră... După câteva luni, când deja nu se mai întâlnea cu nimeni şi îşi petrecea tot timpul închis în locul acela oribil, a fost găsit mort. Poliţia a spus că a fost un accident, dar eu n-am crezut asta niciodată. Jaco dispăruse, iar din bani nu mai rămăsese nici urmă. Roures a afirmat că nu ştie nimic. A declarat că nu mai avusese nici un contact cu Diego de luni de zile, fiindcă acesta înnebunise şi se temea de el. A spus că, la ultimele şedinţe de spiritism, Diego îi speria pe clienţi cu povestirile lui despre suflete blestemate şi că nu i-a permis să mai vină. Spunea că dedesubtul oraşului e un lac mare de sânge. Spunea că fiul său îi vorbea în vise, că Ismael era prizonierul unei umbre cu piele de şarpe, care se dădea drept alt copil, şi se juca cu el... N-a surprins pe nimeni când a fost găsit mort.

Irene a spus că Diego şi-a luat viaţa din vina mea, că soţia lui cea rece şi preocupată de propriile ei interese, care permisese ca fiul lui să moară fiindcă nu voia să renunţe la o viaţă de lux, l-a împins la moarte. A spus că e singura care l-a iubit cu adevărat şi că niciodată n-a acceptat de la el nici o centimă. Şi cred că, cel puţin în privinţa asta, spunea adevărul. Cred că Jaco s-a folosit de ea ca să-l seducă pe Diego şi să-i fure tot. Mai apoi, la momentul adevărului, Jaco a lăsat-o baltă şi a dispărut fără să împartă cu ea nici o centimă. Aşa au spus poliţiştii, sau cel puţin unii dintre ei. Dintotdeauna mi s-a părut că nu voiau să răscolească povestea asta şi că versiunea cu sinuciderea li s-a părut convenabilă. Dar eu nu cred că Diego şi-a luat viaţa. N-am crezut atunci şi nu cred nici acum. Cred că l-au asasinat Irene şi Jaco. Şi nu numai pentru bani. Mai era ceva. Îmi aduc aminte că unul dintre poliţiştii desemnaţi să se ocupe de acest caz, un bărbat foarte tânăr pe nume Salvador, Ricardo Salvador, era de aceeaşi părere. A spus că ceva nu se potrivea în versiunea oficială a faptelor şi că

cineva ascundea adevărata cauză a morţii lui Diego. Salvador s-a zbătut ca să lămurească faptele, până când i s-a luat cazul şi, peste un timp, a fost dat afară şi din poliţie. Chiar şi atunci, a continuat să investigheze pe cont propriu. Din când în când venea să mă viziteze. Am devenit prieteni buni... Eu eram o femeie singură, ruinată şi disperată. Valera îmi spunea să mă recăsătoresc. Şi el mă învinuia pentru ce i s-a întâmplat soţului meu şi chiar a ajuns să-mi insinueze că existau mulţi negustori burlaci cărora o văduvă cu aer aristocratic şi cu o înfăţişare plăcută le putea încălzi aşternutul în amurgul vieţii. Cu timpul, până şi Salvador a încetat să mă mai viziteze. Nu-l învinovățesc.

În încercarea lui de a mă ajuta, şi-a nenorocit viaţa. Uneori, mi se pare că singurul lucru pe care am izbutit să-l fac pentru ceilalţi pe lumea asta a fost să le nenorocesc viaţa... Până azi, n-am mai

istorisit nimănui această poveste, domnule Martin. Dacă vreţi un sfat, luaţi-vă gândul de la casa aceea, de la mine, de la soţul meu şi de la povestea asta. Plecaţi departe. Oraşul ăsta e blestemat.

Blestemat...

25

Am părăsit casa Marlasca cu inima grea şi am umblat fără ţintă prin labirintul de străzi solitare care duceau spre Pedralbes. Cerul era acoperit de un păienjeniş de nori cenuşii care abia lăsau să

treacă soarele. Ace de lumină perforau acea maramă şi măturau costişa muntelui. Am urmat cu privirea acele linii de lumină şi am putut vedea cum, în depărtare, mângâiau acoperişul smălţuit al Vilei Helius. Ferestrele străluceau de la distanţă. Neascultând de bunul-simţ, m-am îndreptat într-acolo. Pe măsură ce mă apropiam, cerul s-a tot întunecat şi un vânt tăios mi-a ridicat în cale vârtejuri de frunze uscate. M-am oprit când am ajuns unde începea strada Panama. Vila Helius se ridica în faţă.

Nu m-am încumetat să trec strada şi să mă apropii de zidul care ocolea grădina. Am rămas acolo Dumnezeu ştie cât timp, incapabil să fug şi nici să mă duc să bat la uşă. Atunci am văzut-o trecând prin dreptul unei ferestre de la etajul al doilea. Am simţit un frig intens în măruntaie. Dădeam să mă

retrag când s-a întors şi s-a oprit. S-a apropiat de geam şi i-am putut simţi ochii fixaţi într-ai mei. A ridicat mâna, ca şi când ar fi vrut să salute, dar n-a ajuns să-şi despartă degetele. N-am avut curaj să-i susţin privirea şi m-am răsucit pe călcâie, îndepărtându-mă în josul străzii. Îmi tremurau mâinile şi le-am vârât în buzunare ca să nu mă vadă. Înainte să fac colţul, m-am mai întors o dată şi am constatat că rămăsese acolo, privindu-mă. Când am vrut s-o urăsc, n-am avut putere.

Am ajuns acasă cu frigul, sau aşa voiam eu să cred, în oase. Când am intrat pe sub portal, am văzut un plic în cutia poştală din antreu. Pergament şi ceară. Veşti de la patron. L-am deschis în timp ce mă

târam pe trepte în sus. Caligrafia lui preţioasă îmi dădea întâlnire a doua zi. Când am ajuns pe palier, am văzut că uşa era întredeschisă şi că Isabella, zâmbitoare, mă aştepta.

- Eram în camera de lucru şi v-am văzut venind, zise ea. Am încercat să-i zâmbesc, dar probabil că

n-am fost prea convingător, fiindcă de cum mă privi în ochi Isabella adoptă o mină îngrijorată.

- Vă simţiţi bine?

- N-am nimic. Cred că am răcit puţin.

- Pregătesc o supă care o să vă întremeze ca prin minune.

Isabella mă luă de braţ şi mă conduse până în galerie.

- Isabella, nu sunt invalid.

Îmi dădu drumul şi îşi coborî privirea.

- Iertați-mă,

N-aveam chef să mă cert cu nimeni, cu atât mai puţin cu ajutoarea mea cea îndărătnică, aşa încât m-am lăsat călăuzit până la unul din fotoliile din galerie şi m-am prăbuşit ca un sac de oase. Isabella se aşeză în faţa mea şi mă privi alarmată.

- Ce s-a întâmplat? I-am zâmbit liniştitor.

- Nimic. Nu s-a întâmplat nimic. Nu urma să-mi dai un castron cu supă?

- Imediat.

O porni ca din puşcă spre bucătărie şi am putut s-o aud de acolo cum trebăluieşte. Am respirat adânc şi am închis ochii până când am auzit pașii Isabellei apropiindu-se.

Îmi întinse un castron aburind, de dimensiuni exagerate.

- Parcă-i o oală de noapte, am zis eu.

- Beţi-o şi nu mai înşiraţi grosolănii.

Am adulmecat supa. Mirosea bine, dar n-am vrut să ofer prea multe dovezi de docilitate.

- Miroase ciudat, am zis. Ce are în ea?

- Miroase a pui fiindcă are pui, sare şi câteva picături de vin. Beţi-o.

Am luat o sorbitură şi i-am înapoiat castronul. Isabella clătină din cap.

- Toată.