- Plăteşte foarte bine.
Isabella se încruntă.
- Pentru asta scrieţi dumneavoastră? Fiindcă sunteţi bine plătit?
- Uneori.
- Şi de data asta?
- De data asta o să scriu cartea fiindcă trebuie s-o fac.
- Îi sunteţi îndatorat?
- S-ar putea spune că da, presupun.
Isabella cântări chestiunea. Mi s-a părut că va spune ceva, dar s-a răzgândit şi şi-a muşcat buzele.
În schimb, mi-a oferit un zâmbet inocent şi una din privirile ei îngereşti cu care era capabilă să
schimbe subiectul cât ai clipi.
- Mi-ar plăcea şi mie să fiu plătită ca să scriu, zise ea.
- Tuturor celor care scriu le-ar plăcea, dar asta nu înseamnă că cineva o s-o şi facă.
- Şi cum reuşeşti?
- Pentru început cobori în galerie, iei hârtia...
-... îţi rezemi coatele şi îţi storci creierul până când te doare. Da.
Mă privi în ochi, şovăind. De o săptămână şi jumătate o ţineam la mine şi încă nu schiţasem nici un gest de a o trimite înapoi la casa ei. Am presupus că se întreba când o voi face sau de ce n-o făcusem încă. Şi eu mă întrebam acelaşi lucru şi nu găseam răspunsul.
- Îmi place să fiu ajutoarea dumneavoastră, deşi sunteţi aşa cum sunteţi, zise ea în cele din urmă.
Fata mă privea ca şi cum viaţa ei ar fi depins de un cuvânt binevoitor. Am cedat ispitei. Vorbele bune sunt bunătăţi deşarte care nu presupun nici un sacrificiu şi pentru care te alegi cu mai multă
recunoştinţă decât pentru faptele bune.
- Şi mie îmi place să fii ajutoarea mea, Isabella, deşi sunt aşa cum sunt. Şi are să-mi placă şi mai mult când n-o să mai fie nevoie să fii ajutoarea mea şi n-o să mai ai nimic de învăţat de la mine.
- Credeţi că am posibilităţi?
- N-am nici o îndoială. În zece ani, tu o să fii maestrul şi eu ucenicul, am zis repetând acele cuvinte care păstrau încă gustul trădării.
- Sunteţi un mincinos, zise ea sărutându-mă uşor pe obraz şi zbughind-o imediat pe scări în jos.
14
După-amiază am lăsat-o pe Isabella instalată la biroul pe care îl pregătisem pentru ea în galerie, în faţa paginilor albe, şi m-am dus la librăria lui don Gustavo Barcelo din strada Fernando, cu intenţia să fac rost de o ediţie bună şi lizibilă a Bibliei. Toate combinațiile de vechi si noi testamente de care dispuneam acasă erau tipărite cu caractere microscopice, pe hârtie subţire semitransparentă, iar lectura lor, în loc să te îndemne la fervoare şi la inspiraţie divină, te împingea la migrenă. Barcelo, care, printre multe altele, era un colecţionar inveterat de cărţi sfinte şi texte apocrife creştine, dispunea, în partea din spate a librăriei, de un separeu ticsit cu o gamă formidabilă de evanghelii, memorii de sfinţi şi de fericiţi, şi tot soiul de texte religioase.
Când m-a văzut intrând în librărie, unul dintre angajaţi a dat fuga să-şi anunţe şeful, în biroul din spatele prăvăliei. Barcelo îşi făcu apariţia din birou, euforic.
- Cât mă bucur să te văd! Mi-a zis Sempere că ai renăscut, dar asta-i ceva de antologie. Pe lângă
dumneata, Rudolph Valentino parcă-i abia întors de la prăşit. Pe unde te-ai ascuns, puşlama ce-mi eşti?
- Pe ici şi colo, am zis eu.
- Peste tot mai puţin la banchetul de nuntă al lui Vidal.
Ţi s-a dus dorul, prietene.
- Daţi-mi voie să mă îndoiesc.
Librarul încuviinţă, lăsând să se înţeleagă că îmi respecta dorinţa de a nu aborda acest subiect.
- Accepţi o ceaşcă de ceai?
- Chiar şi două. Şi o Biblie. Dacă se poate, uşor de mânuit.
- Asta nu-i o problemă, zise librarul. Dalmau! Unul dintre angajaţi veni zorit la chemare.
- Dalmau, prietenul Martin, aici de faţă, are nevoie de o ediţie a Bibliei cu un caracter nu decorativ, ci lizibil. Mă gândesc la ediția Torres Amat, din 1825. Ce părere ai?
Una din particularităţile librăriei lui Barcelo era că acolo se vorbea despre cărţi ca despre nişte vinuri alese, catalogând buchetul, aroma, consistenţa şi anul recoltei.
- O alegere excelentă, domnule Barcelo, deşi eu aş înclina pentru versiunea actualizată şi revăzută.
