M-am oprit în tăcere de cealaltă parte a uşii.
- Nu-i adevărat. Nu-i adevărat că nu ştii să iubeşti pe nimeni.
M-am refugiat în camera mea şi am închis uşa. M-am întins în pat pe o parte, ghemuit, şi am închis ochii.
26
Am plecat de acasă după ivirea zorilor. Nori întunecați se târau peste acoperişuri şi furau culoarea străzilor. În timp ce treceam prin Parc de la Ciutadella, am văzut primele picături lovind frunzele copacilor şi plesnind pe drum, ridicând volute de praf ca şi cum ar fi fost nişte gloanţe. De cealaltă
parte a parcului, o pădure de fabrici şi turnuri de gaz se multiplica spre orizont, funinginea coşurilor diluându-se în acea ploaie neagră ce cădea din cer în lacrimi de catran. Am străbătut acea inospitalieră promenadă de chiparoşi care ducea până la poarta Cimitirului de Est, drumul pe care îl făcusem de atâtea ori cu tatăl meu. Patronul era deja acolo. L-am văzut de departe, aşteptând imperturbabil în ploaie, sub unul din îngerii mari de piatră care străjuiau aleea principală a cimitirului. Era îmbrăcat în negru şi singurul lucru care te făcea să nu-l confunzi cu una din sutele de statui de dincolo de gardul incintei erau ochii. N-a clipit deloc până când am ajuns la doar câţiva metri şi, neştiind ce să fac, l-am salutat cu mâna. Era frig şi vântul mirosea a var şi a sulf.
- Vizitatorii ocazionali cred cu naivitate că în acest oraş e mereu soare şi cald, zise patronul. Însă
eu spun că, mai devreme sau mai târziu, Barcelonei i se oglindeşte pe cer sufletul ei vechi, tulbure şi întunecat.
- Ar trebui să editaţi ghiduri turistice în loc de texte religioase, am sugerat eu.
- Sunt cam acelaşi lucru. Cum au mers aceste zile de pace şi linişte? Lucrarea a progresat? Ai veşti bune pentru mine?
Mi-am descheiat jacheta şi i-am întins un mănunchi de pagini. Am pătruns în incinta cimitirului căutând un loc ferit de ploaie. Patronul a ales un vechi mausoleu care prezenta o cupolă susţinută de nişte coloane din marmură şi înconjurată de nişte îngeri cu chipul lunguieţ şi cu degete exagerat de lungi. Ne-am aşezat pe o bancă rece din piatră. Patronul mi-a dedicat unul din zâmbetele sale canine şi mi-a făcut cu ochiul, pupilele lui galbene şi strălucitoare închizându-se într-un punct negru în care puteam vedea oglindit chipul meu palid şi vizibil neliniştit.
- Relaxează-te, Martin. Dai prea multă importanţă decorului.
Patronul începu să citească pe îndelete paginile pe care i le adusesem.
- Cred că o să mă duc să fac o plimbare cât citiţi dumneavoastră, am zis eu.
Corelli clătină afirmativ din cap, fără a-şi ridica privirea de pe foi.
- Să nu fugi, murmură el.
M-am îndepărtat de locul acela cât am putut de repede fără să pară evident că fac asta şi m-am pierdut pe aleile şi prin cotloanele necropolei. Am trecut pe lângă obeliscuri şi cavouri, pătrunzând în inima cimitirului. Lespedea funerară era tot acolo, marcată de un vas gol în care rămăsese scheletul unor flori împietrite. Vidal plătise înmormântarea şi chiar îi comandase unui sculptor cu o anume reputaţie din tagma artiştilor funerari o Pieta, care străjuia mormântul ridicând privirea spre cer, cu mâinile la piept, într-o atitudine imploratoare. Am îngenuncheat în faţa pietrei şi am îndepărtat muşchiul care acoperise literele gravate cu dalta.
JOSE ANTONIO MARTIN CLARES
1875-1908
Erou în războiul din Filipine
Patria şi prietenii nu-l vor uita niciodată
- Bună ziua, tată, am zis.
Am contemplat ploaia neagră lunecând pe chipul Madonei, cu sunetul ploii lovind în pietrele funerare, şi am zâmbit în sănătatea acelor prieteni pe care nu i-a avut niciodată şi a acelei patrii care l-a trimis să moară cu zile pentru îmbogăţirea câtorva bogătani, care nici măcar n-au ştiut vreodată de existenţa lui. M-am aşezat pe lespede şi am pus mâna pe marmură.
- Cine ţi-ar fi zis una ca asta, nu-i aşa?
Tata, care îşi trăise viaţa la limita sărăciei, odihnea pe vecie într-un mormânt de burghez. Când eram mic, nu înţelesesem niciodată de ce ziarul s-a hotărât să-i plătească o înmormântare cu preot de elită şi cu bocitoare, cu flori şi cu un cavou ca pentru un importator de zahăr. Nimeni nu mi-a zis că
Vidal a fost cel care a plătit funeraliile omului care murise în locul lui, cu toate că eu bănuisem asta dintotdeauna şi atribuisem acest gest bunătăţii şi generozităţii infinite cu care cerul îl binecuvântase pe mentorul şi idolul meu, marele don Pedro Vidal.
- Trebuie să-ţi cer iertare, tată. Ani de zile te-am urât pentru că m-ai lăsat aici, singur. Îmi spuneam că ai avut parte de moartea pe care ţi-ai căutat-o. De aceea n-am venit să te vizitez niciodată. Iartă-mă.
Tatei nu i-au plăcut niciodată lacrimile. Credea că un bărbat nu plânge niciodată pentru ceilalţi, ci numai pentru sine. Iar dacă o făcea, era un laş şi nu merita milă. N-am vrut să plâng pentru el şi să-l dezamăgesc încă o dată.
- Mi-ar fi plăcut să vezi numele meu pe o carte, chiar dacă n-o puteai citi. Mi-ar fi plăcut să fii aici, cu mine, să vezi cum feciorul dumitale reuşea să-şi croiască drum şi să facă unele din lucrurile pe care dumneata n-ai fost lăsat niciodată să le faci. Mi-ar fi plăcut să te cunosc, tată, şi mi-ar fi plăcut ca dumneata să mă cunoşti pe mine. Te-am transformat într-un străin ca să te uit, iar acum străinul sunt eu.
Nu l-am auzit când s-a apropiat, însă, când am ridicat capul, am văzut că patronul mă observa în tăcere, de la doar câţiva metri. M-am ridicat în picioare şi m-am dus spre el ca un câine bine dresat.
M-am întrebat dacă ştia că acolo era îngropat tata şi dacă îmi dăduse întâlnire în acel loc tocmai din acest motiv. Probabil că pe faţa mea se putea citi ca într-o carte deschisă, fiindcă patronul tăgădui şi îmi puse o mână pe umăr.
- Nu ştiam, Martin. Îmi pare rău.
Nu eram dispus să-i deschid acea poartă de camaraderie.
M-am răsucit ca să mă desprind din gestul său de afecţiune şi de compătimire şi am strâns din ochi ca să-mi reţin lacrimile de furie. Am apucat-o spre ieşire, fără să-l mai aştept. Patronul rămase ţintuit locului preţ de câteva clipe, după care se hotărî să vină după mine. A mers alături de mine în tăcere până când am ajuns la poarta principală. Acolo m-am oprit şi l-am privit cu nerăbdare.
- Ei bine? Aveţi vreun comentariu?
Patronul îmi ignoră tonul vag duşmănos şi zâmbi răbdător.
- Treaba este excelentă.
- Dar...
- Dacă ar trebui să fac o observaţie, cred că ai nimerit din plin atunci când ai construit toată
povestea din punctul de vedere al unui martor al faptelor, care se simte victimă şi vorbeşte în numele unui popor care îl aşteaptă pe acest salvator războinic. Vreau să continui pe calea asta.
- Nu vi se pare forţat, artificial...?
- Dimpotrivă. Nimic nu ne insuflă credinţă mai mult decât teama, decât certitudinea că suntem ameninţaţi. Când ne simţim victime, toate acţiunile şi convingerile noastre capătă legitimitate, oricât de îndoielnice ar fi ele. Opozanţii noştri, sau pur şi simplu vecinii noştri, încetează să mai fie la nivelul nostru şi ne devin duşmani. Noi încetăm să mai fim agresori ca să devenim apărători. Invidia, lăcomia sau resentimentul care ne mobilizează vor fi sanctificate, întrucât ne spunem că acţionăm în legitimă apărare. Răul, ameninţarea, se află întotdeauna în celălalt. Primul pas pentru a deveni un credincios pătimaş este teama. Teama că ne vom pierde identitatea, viaţa, condiţia sau convingerile.
Teama este praful de puşcă, iar ura este fitilul. Dogma, în ultimă instanţă, e doar un chibrit aprins.
Aici cred eu că povestea dumitale prezintă unele hibe.
- Lămuriţi-mi un lucru. Dumneavoastră căutaţi credinţă sau dogmă?
- Nu ne putem mulţumi că oamenii cred. Trebuie să creadă în ce vrem noi să creadă. Şi nu trebuie să pună acel lucru sub semnul întrebării, nici să plece urechea la cei care-l pun sub semnul întrebării.
Dogma trebuie să facă parte din identitatea noastră. Oricine o pune sub semnul întrebării este duşmanul nostru. Este răul. Şi e dreptul şi îndatorirea noastră să-l înfruntăm şi să-l distrugem.
Aceasta e singura cale spre salvare. A crede pentru a supravieţui.
Am oftat şi m-am uitat în altă parte, încuviinţând fără nici un chef.
- Nu te văd prea convins, Martin. Spune-mi ce părere ai. Crezi că mă înşel?
