Coligny bănuia că bietul de el, care era pe moarte, dar căruia Corelli îi oferise o cifră astronomică, a acceptat fiindcă voia să-şi lase copiii cu o situaţie bună.
- Ce fel de carte?
- Ceva cu conţinut religios. Coligny a menţionat titlul, o expresie latinească uzuală, pe care acum nu mi-o mai amintesc. Ştii şi dumneata că toate cărţile astea duhovniceşti sună cam la fel. Pax Gloria Mundi, sau aşa ceva.
- Ce s-a întâmplat cu cartea şi cu Lambert?
- Aici chestiunea se complică. Pe cât se pare, bietul Lambert, într-un acces de nebunie, a vrut să
ardă manuscrisul şi şi-a dat foc cu el chiar în editură. Mulţi au crezut că, până la urmă, opiul i-a prăjit creierul, însă Coligny bănuia că cel care l-a îndemnat să se sinucidă a fost Corelli.
- De ce să fi făcut una ca asta?
- Cine ştie? Poate că nu voia să-i achite suma pe care i-a promis-o. Poate că toate acestea erau fantezii de-ale lui Coligny, despre care eu aş zice că era amorezat de Beaujolais douăsprezece luni pe an. Ca să nu mai lungim vorba, mi-a spus că acest Corelli a încercat să-l ucidă ca să-l elibereze pe Lambert de contract şi că nu l-a lăsat în pace decât când s-a hotărât să-şi rezilieze contractul cu scriitorul şi să-l lase să plece.
- Nu spunea că nu l-a văzut niciodată?
- Întocmai. Eu cred că acest Coligny delira. Când l-am vizitat în apartamentul lui, am văzut mai multe cruci, fecioare şi chipuri de sfinţi decât într-o prăvălie de suveniruri religioase. Am avut impresia că nu era chiar sănătos la cap. Când mi-am luat rămas-bun, mi-a zis să mă ţin departe de Corelli.
- Dar n-a zis că murise?
- Ecco qua.
Am tăcut. Barcelo mă privea, intrigat.
- Am impresia că cercetările mele nu ţi-au produs o prea mare surpriză.
Am schiţat un zâmbet lipsit de griji, ca nedând prea mare importanţă problemei.
- Dimpotrivă. Vă mulţumesc că v-aţi făcut timp pentru cercetări.
- N-ai pentru ce. Să umblu după bârfe prin Paris e pentru mine o plăcere în sine, doar mă ştii.
Barcelo smulse din carneţel pagina cu datele pe care şi le notase şi mi-o întinse.
- În caz că o să ai nevoie. Aici este tot ce-am putut să aflu.
M-am ridicat în picioare şi i-am strâns mâna. M-a însoţit până la ieşire, unde Dalmau îmi pregătise pachetul.
- Dacă vrei vreo iconiţă cu Pruncul Isus, din acelea în care închide şi deschide ochii după cum te uiţi la el, am şi din astea. Şi una cu Fecioara înconjurată de mieluşei care, când o roteşti, se transformă în nişte îngeraşi bucălaţi. O minune a tehnologiei stereoscopice.
- Deocamdată mi-e de ajuns cuvântul revelat.
- Aşa să fie.
I-am mulţumit librarului pentru eforturile de a mă încuraja, însă, pe măsură ce mă îndepărtam, a început să mă năpădească o nelinişte rece şi am avut impresia că străzile şi destinul meu erau construite pe nisipuri mişcătoare.
15
În drum spre casă, m-am oprit în faţa vitrinei unei papetării din strada Argenteria. Pe o bucată de postav aranjată în pliuri lucea o casetă ce conţinea câteva peniţe şi un stilou de fildeş care se asorta cu o călimară albă gravată cu ceea ce păreau a fi nişte muze sau nişte zâne. Ansamblul avea un oarecare aer de melodramă şi părea furat de pe masa de scris a unui romancier rus, dintre aceia care nu osteneau decât la fiecare o mie de pagini. Isabella avea o caligrafie de balet pe care eu o invidiam, curată şi îngrijită ca şi conştiinţa ei, şi mi s-a părut că setul acela de peniţe i se potrivea perfect. Am intrat şi l-am rugat pe vânzător să mi-l arate. Peniţele erau suflate cu aur şi toată pozna costa o mică avere, dar am hotărât că n-ar fi de prisos să răspund cu o mică atenţie amabilităţii şi răbdării pe care tânăra mea ajutoare mi le demonstra. L-am rugat să mi-l ambaleze într-o hârtie purpurie strălucitoare, cu o fundă mare cât o caleaşcă.
Când am ajuns acasă m-am pregătit să mă bucur de acea satisfacţie egoistă pe care o simţi atunci când te prezinţi cu un cadou în mână. Mă pregăteam să o strig pe Isabella ca pe un animal de companie credincios care n-avea altceva de făcut decât să aştepte cu devotament întoarcerea stăpânului, dar ceea ce am văzut când am deschis uşa m-a lăsat mut de uimire. Culoarul era întunecat ca un tunel. Uşa camerei din fund era deschisă şi proiecta pe duşumea o dâră de lumină gălbuie şi intermitentă.
- Isabella! am strigat cu gura uscată.
- Aici sunt.
Glasul venea din interiorul camerei. Am lăsat pachetul pe masa din antreu şi m-am îndreptat într-acolo. M-am oprit în prag şi am privit înăuntru. Isabella era aşezată pe duşumea. Pusese o lumânare într-un pahar înalt şi se îndeletnicea zeloasă cu cea de-a doua ei vocaţie, după literatură: ordinea şi buna rânduială în locuinţele altora.
- Cum ai intrat aici?
Mă privi zâmbitoare şi ridică din umeri.
- Eram în galerie şi am auzit un zgomot. M-am gândit că sunteţi dumneavoastră, că poate v-aţi întors şi, când am ieşit pe culoar, am văzut că uşa camerei era deschisă. Credeam că aţi spus că o ţineţi închisă.
- Ieşi de aici. Nu-mi place să intri în camera asta. E multă umezeală aici.
- Aiurea. Cu câte sunt de făcut pe aici... Uitaţi-vă, haideţi.
Uitaţi-vă ce am găsit.
Am şovăit.
- Întraţi, hai.
Am intrat în cameră şi am îngenuncheat lângă dânsa.
Isabella separase obiectele şi cutiile pe categorii: cărţi, jucării, fotografii, haine, pantofi, ochelari.
