Corelli râse.
- Ai grijă, Martin, mi se pare că devii mai cinic decât mine, M-am uitat la el ca un elev ascultător şi dornic să obţină aprobarea unui dascăl dificil şi exigent. Corelli mă bătu uşor cu palma peste genunchi, încuviinţând mulţumit.
- Îmi place. Îmi place parfumul emanat de toate acestea.
Vreau să te mai gândeşti şi să le găseşti o formă. O să-ţi mai dau ceva timp. Ne întâlnim peste două
sau trei săptămâni - o să te anunţ cu câteva zile înainte.
- Trebuie să plecaţi din oraş?
- Chestiuni legate de editură îmi reclamă prezenţa şi mă tem că mă aşteaptă câteva zile de drumuri.
Dar plec mulţumit. Ai făcut treabă bună. Ştiam eu că mi-am găsit candidatul ideal.
Patronul se ridică şi îmi întinse mâna. Mi-am şters de cracul pantalonilor sudoarea care îmi îmbibase palma şi i-am strâns-o.
- Vi se va duce dorul, am improvizat eu.
- Nu exagera, Martin - începuseşi foarte bine.
L-am văzut cum pleacă în întunericul umbrarului, cu ecoul paşilor risipindu-se în umbră. Am rămas acolo o bună bucată de vreme, întrebându-mă dacă patronul a muşcat momeala şi a luat de bună toată
grămada aia de bazaconii pe care i le-am servit. Aveam certitudinea că i-am povestit exact ceea ce voia să audă. Nădăjduiam că aşa stăteau lucrurile şi că, după înşiruirea aceea de grozăvii, rămăsese pentru moment satisfăcut şi convins că sluga sa, nefericitul romancier ratat, a aderat la mişcare. Mi-am spus că merita să încerc, în orice fel, să-mi fac un pic de timp ca să aflu în ce m-am băgat. Când m-am ridicat şi am ieşit din umbrar, mâinile încă îmi tremurau.
18
Anii de experienţă în scrierea unor intrigi poliţiste îţi oferă o serie de principii fundamentale de la care să poţi iniţia o investigaţie. Unul dintre aceste principii este că orice intrigă cât de cât solidă, inclusiv cele pasionale, se naşte şi moare cu un iz de bani şi de proprietate imobiliară. Ieşind din umbrar, m-am îndreptat spre sediul Registrului Proprietăţii din strada Consejo de Ciento şi am cerut să consult volumele în care se făcea referire la cumpărarea, vânzarea şi proprietatea casei mele.
Tomurile din biblioteca Registrului conţin aproape la fel de multă informaţie esenţială despre realităţile vieţii ca şi operele complete ale celor mai respectaţi filosofi, sau poate chiar mai mult.
Am început prin a consulta secţiunea care cuprindea procesul de închiriere, de către mine, a imobilului situat pe strada Flassaders, la numărul 30. Acolo am găsit indicaţiile necesare pentru a putea urmări istoria imobilului dinainte ca acesta să fi intrat în proprietatea Banco Hispano Colonial, în anul 1911, ca parte a unui proces de sechestru intentat familiei Marlasca, familie care, pesemne, moştenise imobilul la moartea proprietarului. Acolo era menţionat un avocat pe nume S. Valera, care reprezentase familia în cursul procesului. Un nou salt în trecut mi-a permis să găsesc datele referitoare la cumpărarea clădirii de către Diego Marlasca Pongiluppi, în anul 1902, de la un anume Barnabe Massot y Caballe, Mi-am notat pe o foaie separată toate informaţiile, începând cu numele avocatului şi al participanţilor la tranzacţie şi sfârşind cu datele respective. Unul dintre angajaţi anunţă cu voce tare că mai erau cincisprezece minute până la ora închiderii şi m-am pregătit de plecare, însă, mai înainte, m-am grăbit să consult starea proprietăţii locuinţei lui Andreas Corelli de lângă Parcul Guell. După scurgerea celor cincisprezece minute, timp în care am căutat fără succes, mi-am ridicat privirea din volumul de registre ca să dau peste privirea cenuşie a secretarului. Era un tip tras la faţă şi lucind de briantină de la mustăţi până la păr, care respira acea lenevie beligerantă a celor care îşi transformă slujba într-o tribună pentru a pune piedici în viaţa celorlalţi.
- Scuzaţi. Nu reuşesc să găsesc o proprietate, am zis.
- E posibil să se întâmple fiindcă nu există, sau fiindcă nu ştiţi dumneavoastră să căutaţi. Pe azi am închis deja.
Am răspuns acestei parade de amabilitate şi de eficienţă cu cel mai fermecător zâmbet al meu.
- Poate că o găsesc cu ajutorul dumneavoastră priceput, am sugerat.
Îmi aruncă o privire scârbită şi îmi smulse tomul din mâini.
- Reveniţi mâine.
A doua mea oprire a fost la solemnul edificiu al Baroului din strada Mallorca, la doar câteva străduţe distanţă. Am urcat treptele străjuite de candelabre de cristal şi de ceea ce mi s-a părut a fi o sculptură a justiţiei, cu un bust şi o atitudine de star din teatrele de pe bulevardul Parallel. Un omuleţ
cu figură de şoarece m-a întâmpinat la secretariat cu un zâmbet afabil şi m-a întrebat cu ce mă poate ajuta.
- Caut un avocat.
- Ați nimerit unde trebuie. Aici nu mai știm cum să ne descotorosim de ei. Pe zi ce trece sunt tot mai mulţi. Se înmulţesc ca iepurii.
- Asta-i lumea modernă. Cel pe care-l caut eu se numeşte - sau se numea - Valera. S. Valera. Cu
"V".
Omuleţul se pierdu într-un labirint de fişiere, murmurând ceva în sinea lui. Am aşteptat rezemat de tejghea, plimbându-mi ochii prin decorul acela care respira gravitatea categorică a legii. După cinci minute, omuleţul s-a întors cu un dosar.
- Îmi apar zece Valera, Doi cu "S". Sebastian şi Soponcio.
- Soponcio?
[6]
- Dumneavoastră sunteţi foarte tânăr, dar cu ani în urmă acesta era un nume distins şi numai bun pentru exercitarea avocaturii. Apoi a venit charlestonul şi a dus totul de râpă.
- Trăieşte don Soponcio?
- Potrivit arhivei şi datei când a încetat să-şi plătească cotizaţia la Barou, Soponcio Valera y Menacho a trecut între cei drepţi în anul 1919. Memento mori. Sebastiane fiul său.
- În exercițiu?
- Permanent şi deplin. Îmi închipui că doriţi adresa.
- Dacă nu vă deranjez prea tare.
Omuleţul mi-o notă pe o hârtiuţă şi mi-o întinse.
