Vechea clădire a ziarului La Voz de la Industria se zărea dincolo de zidurile cimitirului. M-am îndreptat într-acolo cu speranţa că-l voi întâlni pe vechiul meu maestru, don Basilio, unul din acele rare suflete imune la prostia lumii, care avea întotdeauna un sfat bun de oferit. Când am intrat în sediul ziarului, am descoperit că încă recunoşteam majoritatea personalului. Parcă nu trecuse nici un minut de când plecasem de acolo, cu ani în urmă. Cei care m-au recunoscut, la rândul lor, mă priveau cu suspiciune şi se uitau în altă parte pentru a evita să mă salute. M-am strecurat în sala redacției si m-am dus direct la biroul lui don Basilio, care se afla în fund. Sala era pustie.
- Pe cine căutaţi?
M-am întors şi am dat peste Rosell, unul din redactorii care mi se păreau bătrâni încă de pe vremea când lucram acolo ca puşti, şi care semnase recenzia veninoasă publicată de ziar despre Paşii cerului, unde mă califica drept "scriitor de reclame".
- Domnule Rosell, sunt Martin. David Martin. Nu vă amintiţi de mine?
Rosell lăsă să treacă mai multe secunde cercetându-mă şi prefăcându-se că îi venea tare greu să
mă recunoască, iar în cele din urmă aprobă din cap.
- Şi don Basilio?
- A plecat acum două luni. Îl găseşti la redacţia ziarului La Vanguardia. Dacă îl vezi, transmite-i salutări.
- Aşa voi face.
- Îmi pare rău pentru povestea cu cartea dumitale, zise Rosell cu un zâmbet complezent.
Am traversat redacţia navigând printre priviri ursuze, zâmbete strâmbe şi şuşoteli otrăvite. Timpul le vindecă pe toate, mi-am zis în sinea mea, mai puţin adevărul.
O jumătate de oră mai târziu, un truci mă lăsa la poarta ziarului La Vanguardia de pe strada Pelayo. Spre deosebire de decrepitudinea sinistră a fostului meu ziar, aici totul emana un aer de prestanţă şi opulenţă. M-am identificat la ghişeul portarului şi un puşti cu aspect de ucenic, care mi-a amintit de mine însumi în anii mei de Jiminy Cricket, a fost trimis să-l anunţe pe don Basilio că îl caută cineva. Prezenţa leonină a bătrânului meu maestru nu devenise mai puţin impresionantă cu trecerea anilor. Eventual, cu contribuţia noului său costum, în acord cu scenografia selectă, don Basilio avea o figură la fel de formidabilă ca în vremurile lui de la ziarul La Voz de la Industria.
Când m-a zărit, ochii i s-au luminat de bucurie şi, încălcând stricteţea protocolului, m-a întâmpinat cu o îmbrăţişare în care cu uşurinţă aş fi putut să-mi pierd două-trei coaste, dacă n-ar mai fi fost şi alţi oameni de faţă, fiindcă, bucuros sau nu, don Basilio trebuia să păstreze nişte aparenţe şi o reputaţie.
- Ne burghezim, don Basilio?
Fostul meu şef ridică din umeri, făcând un gest de nebăgare în seamă a decorului din jur.
- Nu te lăsa impresionat.
- Nu fiţi modest, don Basilio, că aţi tras lozul cel mare.
Aţi pus deja şaua pe ei?
Don Basilio scoase eternul său creion roşu şi mi-l arătă, făcându-mi cu ochiul.
- Ajung la patru pe săptămână.
- Cu două mai puţin decât la Voz.
- E nevoie de timp, fiindcă am pe aici unele eminenţe care îmi fac punctuaţia cu flinta şi care cred că şapoul e o gustare tipică din provincia Logrofio.
În ciuda cuvintelor sale, era evident că don Basilio se simţea în largul lui în noul cămin, ba chiar arăta mai sănătos.
- Să nu-mi spui că ai venit să-mi ceri de lucru, fiindcă nu-s în măsură să-ţi ofer, ameninţă el.
- Vă mulţumesc, don Basilio, dar ştiţi că m-am lăsat de meserie şi că n-am treabă cu jurnalismul.
- Atunci, spune-mi cu ce te poate ajuta acest moş bombănitor.
- Am nevoie de informaţii despre un caz mai vechi, pentru o povestire la care lucrez: moartea unui avocat de renume pe care-l chema Marlasca - Diego Marlasca.
- Despre ce perioadă vorbim?
- O mie nouă sute patru.
Don Basilio suspină.
- Să fim noi sănătoşi. Multă apă a curs de atunci.
- Nu destulă ca să spele chestiunea, am precizat eu.
Don Basilio îmi puse o mână pe umăr şi îmi făcu semn să-l urmez înăuntru, în redacţie.
- Nu-ţi face griji, ai venit exact unde trebuia. Aceşti oameni de ispravă ţin o arhivă pe care şi-ar dori-o şi sfântul Vatican. Dacă a apărut vreo chestie în presă, aici o găsim. Şi, pe lângă asta, şeful arhivei e bun prieten cu mine. Te previn că, pe lângă dânsul, eu sunt Albă-ca-Zăpada. Să nu-i iei în seamă dispoziţia preponderent morocănoasă. Undeva, în străfundul sufletului, e pâinea lui Dumnezeu.
L-am urmat pe don Basilio printr-un vestibul larg, cu lambriuri din lemn nobil. Într-o parte, se deschidea o sală circulară cu o mare masă rotundă şi o serie de tablouri din care ne privea o pleiadă
de aristocraţi cu o mină severă.
- Sala sabaturilor vrăjitoreşti, explică don Basilio. Aici se adună redactorii-şefi cu directorul adjunct, sluga dumneavoastră, şi cu directorul şi, ca nişte adevăraţi cavaleri ai Mesei Rotunde, găsim Sfântul Graal în fiecare zi, la ora şapte seara.
- Impresionant.
- Încă n-ai văzut nimic, zise don Basilio făcându-mi cu ochiul. Uite colo.
Don Basilio se aşeză sub unul din augustele portrete şi împinse panoul din lemn care acoperea peretele. Panoul cedă cu un trosnet, scoţând la iveală un coridor ascuns.
- Ah, ce zici, Martin? Şi ăsta-i numai unul din culoarele secrete ale casei. Nici cei din familia Borgia nu deţineau asemenea şmecherii.
L-am urmat pe don Basilio prin coridor şi am ajuns într-o mare sală de lectură înconjurată de vitrine: depozitul bibliotecii secrete a ziarului La Vanguardia. În fundul sălii, în haloul unei lămpi de cristal verzui, se distingea figura unui bărbat între două vârste, aşezat la o masă, care examina un document cu o lupă. Când ne-a văzut intrând, ne-a aruncat o privire care ar fi preschimbat în stană de piatră pe oricine ar fi fost sub vârsta majoratului sau lesne impresionabil.
- Ţi-l prezint pe don Jose Maria Brotons, stăpân al lumii subpământene şi şef al catacombelor acestei onorabile case, anunţă don Basilio.
Brotons, fără să lase lupa din mână, se mulţumi să mă observe cu ochii aceia arzători. M-am apropiat şi i-am întins mâna.
- El este fostul meu ucenic, David Martin.
Brotons îmi strânse mâna scrâşnind din dinţi şi se uită la don Basilio.
- El e scriitorul?
- Chiar el.
Brotons clătină din cap afirmativ.
- Chiar că are curaj, să se arate în lume după halul în care a încasat-o. Ce caută aici?
